Cîteva reflecții pe marginea rezultatelor alegerilor europene

A trecut ceva timp de la ultimele alegeri europene și de la sesiunea de constituire a Parlamentului European pentru legislatura 2024-2029. Îngrijorările generate de semnalele preelectorale privind ascensiunea extremei-dreapta și a extremei-stînga par să se fi temperat ca urmare a ponderii sub așteptări, obținute de acestea în compoziția politică actuală a Parlamentului European. Grupul Partidului Popular European (Creștin Democrat) – PPE – și-a păstrat poziția de lider cu cei 188 de parlamentari, iar Grupul Alianței Progresiste a Socialiștilor și Democraților – S&D – și-a menținut poziția secundă cu 136 de parlamentari.

Întotdeauna a existat un mozaic politic în Parlamentul European, ceea ce a împiedicat funcționarea acestui organism după logica liniară stînga-dreapta. Deciziile sînt posibile numai prin negocierea între forțele politice moderate, de centru-dreapta și de centru-stînga. Aceste negocieri angajează nu numai PPE și S&D, ci și alte forțe politice de centru-dreapta sau de centru-stînga. Compromisurile, ca rezultat al negocierilor oneste, iar nu ca expresie a abandonului  propriilor valori, sînt inevitabile, dar ele reduc eficiența decizională. Acest mod de funcționare a Parlamentului European, care se regăsește în cele mai multe din parlamentele naționale, generează o mare vulnerabilitate a democrației constituționale. Componenta parlamentară a acestui regim politic a fost caracterizată – de la apariția ei în Anglia, dar structurată mai tîrziu, prin așezarea deputaților în organele legiuitoare din timpul Revoluției Franceze – prin dihotomia stînga-dreapta, care a fost multă vreme criteriul de constituire a majorității și a minorității politice, adică a forței de guvernare și a opoziției. Pentru funcționarea democrației constituționale în această paradigmă parlamentară este nevoie de două forțe politice puternice, care alternează la guvernare pe baza cîștigării majorității absolute în alegeri. În România, în timpul Regelui Carol I, Parlamentul a funcționat în această paradigmă. Ea se regăsește în continuare în Statele Unite și, parțial, în Regatul Unit. Varianta clasică a parlamentarismului constituțional – deși  asigura eficiența și predictibilitatea guvernării, în raport cu angajamentele electorale ale partidelor și așteptările alegătorilor – a fost practic abandonată în mai toate țările din Uniunea Europeană, iar în Parlamentul European nu a fost niciodată posibilă. Parlamentul European și parlamentele naționale funcționează pe baza unor majorități de centru, care se formează, de regulă, postelectoral, prin negocieri între partide, în funcție de rezultatele obținute. Vulnerabilitatea acestui mod de funcționare este determinată de două elemente.

Sub aspectul guvernării, sînt diminuate eficiența și predictibilitatea. Diferența, mai mult sau puțin pregnantă, dintre programele politice de stînga și cele de dreapta încetinește procesul de decizie sau, uneori, îl blochează, din cauza dificultății construirii unor compromisuri rezonabile, acceptabile pentru membrii coalițiilor. Iar cînd compromisurile sînt obținute, creează, nu de puține ori, nemulțumirea alegătorilor care se simt trădați.

Sub aspect electoral, concentrarea forțelor politice moderate în zona de centru lasă spații din ce în ce mai mari pentru ascensiunea forțelor extremiste, de stînga sau de dreapta. La prima vedere, pericolul nu ar fi foarte mare, cît timp extrema-stînga ar fi incompatibilă cu extrema-dreapta. Este cunoscută însă observația că extremele se ating; în practica politică, acest fenomen s-a produs de mai multe ori și este oricînd posibil.

Pare greu de crezut că aceste două elemente ar putea fi înlăturate într-un orizont de timp previzibil. Ceea ce este dezirabil nu este întotdeauna realizabil, chiar dacă este posibil. Soluția alternativă cuprinde și ea două elemente.

Mai întîi, este necesară identificarea valorilor și a programelor care constituie numitorul comun al majorității electoratului și care să fie asumate de toate partidele moderate. Odată asumate, pentru o perioadă de timp cuprinzînd mai multe cicluri electorale, aceste valori și programe nu ar mai trebui să formeze obiect de negociere. Ele ar trebui să constituie viziunea politică pentru fiecare țară și pentru Uniunea Europeană. Pentru a nu-și pierde identitatea politică, partidele pot să-și păstreze valorile și programele specifice, ca bază de negociere pentru formarea coalițiilor preelectorale sau postelectorale, pe durata unui ciclu de guvernare.

În al doilea rînd, ar fi nevoie de solidarizarea celei mai mari părți a electoratului, dincolo de opțiunile politice partizane, în jurul acestor valori și programe comune, care alcătuiesc viziunea pentru o perioadă de timp, cuprinzînd mai multe cicluri electorale.

Chiar și fără analiza aprofundată a structurii politice a Parlamentului European, așa cum a rezultat din ultimele alegeri, două concluzii sînt evidente. Grupurile politice de centru-dreapta și cele de extremă-dreapta însumează 438 de parlamentari, iar grupurile politice de centru-stînga și cele de extremă-stînga ocupă 201 locuri. Parlamentarii neafiliați sînt în număr de 33 (sînt cei inclasabili, „ciudații” care nu și-au găsit loc în nici un grup politic; ei provin din opt țări, cei mai mulți din Germania – 10 și, surprinzător, din Suedia – 7; cu doi asemenea „ciudați”, România se situează pe locul 7, la egalitate cu Cehia; 19 țări nu au trimis în Parlamentul European nici un „ciudat”). Partidele de centru-dreapta și cele de centru-stînga ocupă 532 de locuri, iar partidele de extremă-dreapta și de extremă-stînga 155 de locuri, la care se pot adăuga și cele 35 de locuri ocupate de parlamentarii neafiliați. Aceste două concluzii sînt o sursă de optimism: structura politică actuală este favorabilă asumării unei viziuni comune care să își propună asigurarea coeziunii spirituale și culturale și a securității economice și militare a Uniunii Europene.