Ca între frați

Cînd ea avea 6 ani și fratele ei 2, erau la masă în sufragerie cu toată familia. O încăpere mare, cu scară largă care urca la etaj. Ionel nu voia să mănînce, așa că tatăl lor, sever, i-a spus să se ducă imediat sus, la el în cameră. Cu lacrimi în ochi, Ionel s-a supus și a început să urce scara cum fac copiii, cu cîte un singur pas pe fiecare treaptă. Și în timp ce mai urca o treaptă zicea: „Las’ că ajung eu sus! Las’ că ajung eu sus!”. Cînd, în fine, a ajuns în capul scărilor, s-a întors către cei din sufragerie și plin de ciudă le-a strigat: „Didioților!”.

Părinții au izbucnit în rîs în timp ce sora lui, Ana, povestește cum, indignată foc, i-a întrebat de ce nu-l pedepsesc. „N-auziți că ne-a făcut idioți? De ce rîdeți?” Ei i-au dat replica pe care de atunci încolo avea s-o  audă de nenumărate ori: „Lasă-l, că el e mai mic și e băiat”. Cînd îi cereau ei să spele vasele și ea întreba de ce nu-l pun și pe Ionel, ei ziceau: „Lasă-l, că el e mai mic și e băiat”. Cînd o puneau să facă ordine în cameră și ea întreba de ce nu și el, răspundeau la fel: „Lasă-l, că el e mai mic și e băiat”. Ea mărturisește că îl ura, de-a dreptul. Cînd își spunea rugăciunea, zicea așa: „Înger, îngerașul meu, ce mi te-a dat Dumnezeu, eu sînt mic, tu fă-mă mare, eu sînt slab, tu fă-mă tare. Și fă să-l calce tramvaiul pe Ionel”.

Odată, amîndoi stăteau în cameră pe pervazul de la fereastră. Ea i-a dat ideea să dea cu capul pe spate, cît putea de tare, în geam. După două astfel de încercări, geamul s-a spart. Din fericire, n-au pățit nimic. S-au repezit amîndoi în pat prefăcîndu-se că dorm. Ana i-a spus să nu sufle o vorbă. A venit tatăl lor și a văzut dezastrul. Ionel i-a povestit imediat cum s-a întîmplat. Tatăl a luat atunci cele două pușculițe ale lor, niște porcușori de porțelan, le-a spart, a scos banii dinăuntru și le-a spus că va plăti geamul cu ei. Așa îi educa, povestește Ana. După scena asta, ea a dat vina pe Ionel, supărată că a pîrît, și i-a spus: „Totul e din cauza ta. Tu ai spus totul. Din cauza asta, acum eu o să mor”. Și s-a răsturnat pe scaun cu capul în jos și cu ochii închiși, pînă cînd i-a venit tot sîngele în cap și s-a făcut roșie. „Ana, nu muri, nu muri!”, a început să strige Ionel înspăimîntat. „N-am vrut, n-am vrut, nu mai fac!” Așa se răzbuna pe el.

Într-o altă zi însă, el avea vreo 4 ani și ea vreo 8, cînd s-a trezit brusc din somn în timp ce el făcea pipi pe ea. Ana a început să urle. A cerut să fie pedepsit. Părinții au crezut că el era derutat, că abia sculat n-a văzut bine și... n-a nimerit baia. „Lasă-l, că el e mai mic și e și băiat!”, i-au zis.

Cînd el ieșea însă pe afară și ceilalți copii îi făceau ceva, Ana, fiind mai mare decît ei, sărea  totuși să-l apere și se lua la harță cu toți. Îi știau de frică.

Bazil povestește și el cum se bătea cu frate-su care, la un moment dat, i-a dat în cap cu grătarul de la aragaz. Atunci Bazil, furios, l-a mușcat de picior pînă cînd i-a „decupat” o bucățică de carne din mușchi, în timp ce frate-su urla ca din gură de șarpe.

Lena povestea cum o speria pe sora ei mai mică, spunîndu-i că are fundul altfel decît toată lumea. „Cum adică altfel?”, întreba sora. „Nu vezi că-i spart în două? La cine s-a mai pomenit una ca asta?”, striga Lena rîzînd, spre groaza soră-sii.

La botezul surorii mai mici a Rodulei, povestea mama lor, dintr-o dată s-a făcut liniște. Cele două fete nu se mai auzeau. Pînă atunci, una urlase din cărucior și cealaltă tot trăncănise prostii, fără șir și fără noimă. Erau acasă, cu mai mulți invitați. Ce or fi făcînd fetele, s-au întrebat părinții la un moment dat, mirați de atîta liniște. S-au dus în camera Rodulei, unde au descoperit cum aceasta se ocupa cu băgatul în nara celei mici a cojilor de la o alună. Aluna decojită fusese deja introdusă în cealaltă nară a micuței, care abia mai putea respira. Petrecerea de botez s-a terminat cu o vizită de urgență la spital, unde doctorii s-au chinuit să-i destupe nările bebelușei.

Horațiu avea vreo cinci ani și nu voia niciodată să facă baie. Purta zile în șir aceleași haine, ieșea cu ele pe afară și se tăvălea pe jos. Arăta de-a dreptul mizerabil, iar cînd părinții aduceau vorba de o baie, dispărea. Într-o zi, sora lui, Adela, care era cu doi ani mai mare și-i purta de grijă mai mult decît ar fi vrut el, l-a chemat să-i arate ceva în baie. Cada era deja plină cu apă și ea l-a invitat să se așeze pe marginea ei, să se joace cu niște chestii plutitoare. Horațiu, credul, s-a așezat curios. Atunci, dintr-o dată, Adela l-a răsturnat pe spate în cadă, făcînd un mare bîldîbîc cu el, așa cum era, îmbrăcat.