Școlare și duplicitare

Îmi trec prin minte scene din diverse perioade școlare. Nu neapărat esențiale, ci pur și simplu piese dintr-un puzzle care nu cred că se va reface în totalitate vreodată.

Prima colegă de bancă. După băiețelul cu care am fost așezată aleatoriu o scurtă perioadă, din cîte-mi amintesc, am fost reconfigurați. Și eu am nimerit cu o fată, cu părul de-un auriu molcom și pielea aproape translucid de albă. O fată la locul ei și cu care era ușor să te înțelegi. Nimic conflictual nu se întrezărea la orizont.

Nu-mi aduc aminte mare lucru. Poate doar careul de la finalul orelor. Cînd părăseam clasa doi cîte doi, de mînă. Fiecare cu colegul lui de bancă. Astăzi mi se pare neverosimil și nelalocul lui acest obicei de încartiruire (care, probabil, încă se mai practică pe alocuri, din motive... tehnice). Atunci nu simțeam o revoltă directă împotriva lui. Totuși, cînd ni s-a spus să ne luăm de mînă colegii de bancă, și fata cu părul auriu mi-a zîmbit și mi-a întins mîna ei, am avut o senzație ciudată. I-am simțit mîna exagerat de moale și de rece, aproape insuportabilă. A fost ca un fel de reacție de respingere instinctivă.

Nu aș numi-o chiar spirit de frondă. Deși, așa cum am mai scris, fusesem prevenită de acasă că la școală nu se poate chiar orice. Eram pe la mijlocul anilor 1970. Ne duceam să învățăm îmbrăcați în cunoscutele uniforme pepit, cu pampoane și bentițe. Sigur că eram prea mici ca să ne punem probleme morale și estetice, pe atunci. Țin minte cît de supărată eram că mama nu știa să-mi facă pampoane tot atît de perfecte precum ale nu știu cărei colege, ci doar niște funde normale.

Dar, în același timp, așa cum tatăl lui Harap Alb l-a sfătuit pe acesta, cînd a pornit la drum, să se ferească de omul spîn, și eu am plecat de acasă cu doza mea de învățături. Pe lîngă bancurile destul de explicite ale tatălui meu legate de copiii care se prostesc la școală, ai mei mi-au dat și niște sfaturi directe. Clare și răspicate. Unul dintre ele a fost să nu spun la școală tot ce vorbim acasă, cu atît mai mult bancuri ori aluzii politice.

Sigur, mi-au explicat asta pe limba mea de atunci. Dar ideea de duplicitate era evidentă. Chiar dacă nu aveam bagajul necesar ca să mi-o formulez ca atare, instinctiv am înțeles asta. De altfel, înțelesesem că nici acasă nu puteam vorbi chiar orice oricît de tare voiam: ai mei, în discuțiile cu prietenii care veneau în vizită, vehiculau în felul lor ideea de Big Brother. Plutea în aer cumva teama că sîntem ascultați. Probabil că descoperirea acestei posibilități m-a făcut să scot una dintre perlele pe care mama le nota în caietul cu coperți groase și kaki: „Să fim patrioți în bloc!”.

Cu atît mai mult trebuia să fim „patrioți” la școală. Cel puțin la istorie așa ne învățau: cum că poporul român stătuse, timp de secole, „ca o stîncă în calea năvălitorilor”. Ai mei, care au făcut, pînă la un moment dat, lecții cu mine, nu puteau să nu bage de seamă asemenea aberații. Așa cum și la română o anumită categorie de compuneri începeau cu „Vitejia de veacuri a poporului român”.

Oameni deștepți și cu simțul ridicolului fiind, dar, în același timp, cu capul pe umeri și cu instincte nesinucigașe, părinții mei nu au avut ce să facă decît să mă învețe duplicitatea. Atît cît o puteam eu duce la vîrsta aceea. Pe de o parte, mi-au explicat, într-un mod mai light, accesibil creierului meu de atunci, cum că asemenea fraze bombastice sînt penibile și de tot rîsul. Pe de altă parte, m-au făcut să înțeleg, atît cît se putea, că sistemul în care intrasem, singurul posibil dacă voiam să îmi continui studiile, cultiva pe bandă rulantă asemenea idioțenii. Și că nu aveam altceva de făcut decît să le învăț, ca să pot păși mai departe pe „cărarea mea din viață”. Dar slavă Domnului că puteam, cu asemenea părinți, s-o fac nu orbește, ci în cunoștință de cauză.

Așa că ani de zile am continuat așa, în duplicitate. Învățîndu-mi sîrguincios frazele goale și rîzînd de ele, după posibilități, în paralel.