Animale și oameni

Aud că au început să se vîndă pachete turistice pentru întîlniri prietenoase cu urșii pe Transfăgărășan. Și desigur că au succes. Nici o amendă se pare că nu poate convinge turistul că n-ar fi legitimă tratarea urșilor ca pe niște animale domesticite care vin cu încredere la marginea șoselei, spre a cere de mîncare. Se mai întîmplă, desigur, și accidente. Cîte un urs uită de noua sa calitate de pisoi și face gesturi agresive, cîte o ursoaică cu pui se pregătește să atace. Uneori atacă și rănește sau chiar ucide... Dar cred că e o chestiune de timp pînă cînd o varietate de urs cvasi-domestic, cerșind mîncare la marginea drumurilor de munte, va fi descrisă în manuale, poate denumită științific ursus mendicans amabilis – „ursul cerșetor prietenos”. Sîntem pe cale să transformăm și ursul într-un pet...

Alături de atîtea moduri în care putem defini civilizația modernă (sau postmodernă) – unul care ne scapă adesea din vedere – este felul de a ne raporta la animale. Atunci cînd nu sînt cu totul sălbatice, foarte dăunătoare sau primejdioase, cînd nu trăiesc în rezervații sau locuri încă greu accesibile nouă, ele tind să fie ori șeptel de fermă cît mai anonim, masă de carne vie pentru hamburger-ii și șuncile noastre, ori mult-iubite animale de companie – pets – pentru a căror îngrijire și ghiftuire consumăm o parte semnificativă din bugetul familiei. Am făcut asta cu cîinii și pisicile, mai ales. Dar și cu iepurii,  hamsterii, țestoasele, papagalii. Aud că unii au domesticit și șerpi, și cobai. Acum încercăm și cu urșii.

Pentru omul tradițional, animalul domestic, generic vorbind, era mai ales un tovarăș de muncă, înainte de a deveni sursă de hrană. Avea aportul lui esențial în gospodărie și în economia generală. Civilizația, în general, s-a clădit și pe munca boilor, măgarilor și a cailor, iar războaiele s-au dus timp de milenii cu ajutorul calului. Vorbind fără distincție între specii, animalul era asociatul omului – la munca agricolă, la cărat, la război, la deplasare, la vînătoare, la pază, la stîrpit rozătoare. Noi, modernii, am schimbat totul: mașina a înlocuit caii și boii. Deșteptătorul a înlocuit cocoșul. Alarma – cîinele de pază. Etc. Caii au devenit parteneri de sport, boii au fost degradați la fabrici vii de carne. Materialele plastice au substituit într-o măsură apreciabilă – chiar dacă nu complet – lîna și pielea oilor. Dar transformarea esențială au suferit-o cîinii și pisicile în lumea modernă. Primii nu ne mai sînt parteneri de vînătoare și de oierit, nici paznici indispensabili ai gospodăriei; ultimele nu mai sînt ținute ca să prindă șoarecii. Și unii, și celelalte au devenit în modernitate, în cele mai multe cazuri (desigur că utilizări „arhaice” ale lor sînt încă frecvente în zonele rurale), marii răsfățați ai casei, distracția copiilor, prietenii patrupezi. Umplem cu pozele lor rețelele de socializare, avem în ei un etern subiect de preocupare și de interes. Există o imensă industrie care le este dedicată. Mai mult, cînd e vorba de animalele noastre, uităm de ideologiile care altminteri ne despart. Chiar inamicii politici găsesc un punct de contact și de dialog cînd schimbă impresii și informații despre motanul sau cățelușa proprii.

Pentru omul rural și tradițional, animalele, dacă nu erau sălbatice, erau mai ales copărtași la muncă cu responsabilități precise în gospodărie și în economia domestică, înainte de a sfîrși (unele dintre ele) în ceaun. Dar omul le sacrifica cunoscîndu-le, după ce le hrănise cu mîna lui, le crescuse și îngrijise încă de mici. Nu erau doar mase informe de proteine. Dar omul modern și civilizația tehnologică au schimbat complet lucrurile. Animalul domestic a devenit ori produs alimentar industrializat, ori un substitut al omului. Este ori degradat la nivelul de masă anonimă de nutrienți, ori înălțat la rangul de membru de familie. Îl mîncăm la prînz, după ce l-am cumpărat din supermarket pe bucăți, fără a ști nimic despre el. Altminteri, cînd e pet-ul nostru, dormim cu el în pat.

Animalul sălbatic tinde să devină domestic, sau măcar apropiat nouă, precum ursul cerșetor din Carpați. Iar cel deja domestic a părăsit, în modernitate, centrul vieții – munca –, spre a se refugia la extreme: este hrană pură, pe de-o parte, mic zeu domestic, pe de alta. Așa fiind, poate că are ceva dintr-o oglindire, nu foarte deformată, a noastră înșine: căci ne tratăm semenii cu excesive răsfățuri uneori, alteori cu indiferența datorată lucrurilor consumabile. Și noi, pare-se, am pierdut centrul, măsura...