„Plutește o tristețe pe fețele oamenilor” – interviu cu fotograful Petruț CĂLINESCU –

Locul pe care îl ocupă litoralul Mării Negre în istoriile noastre sentimentale e unul important. Generații la rînd ne-am petrecut verile în stațiunile de la mare. Nu există album de fotografii al unei familii în care să nu apară pozele emblematice de pe plajă. E o lume întreagă în acele cadre, fără de care e greu să ne imaginăm viețile noastre. Proiectul lui Petruț Călinescu, dedicat Mării Negre, e o revizitare a unui spațiu mai larg, o recuperare emoționantă și actuală a unei arii geografice care a trecut prin schimbări de tot felul și peste care s-a așternut un fel de uitare. Și, mai ales, acest demers fotografic vorbește despre un sentiment de familiaritate pe care o au spațiile care împart bazinul Mării Negre. Și despre deconstruirea unor prejudecăți, într-un moment istoric extrem de sensibil. (A. M. S.)

Cum ați început să documentați fotografic țările care împart bazinul Mării Negre?

M-am născut și am copilărit în Constanta, marea e parte din mai toate amintirile mele de atunci. În timpul facultății, am început să fotografiez. Chiar dacă plecasem deja la București, harta mea nu era plană, orice făceam, mă trăgea în dreapta ei, către mare și Deltă. Mai tîrziu, mai exact în 2010, împreună cu un prieten jurnalist, am reușit să punem în aplicare un plan iscat la o bere: o călătorie în jurul Mării Negre.

Proiectul „Marea Neagră“ a început în 2010 cu o călătorie de patru luni prin țările din jurul Mării Negre: Bulgaria, Turcia, Armenia, Azerbaidjan, Georgia, Rusia, Ucraina, Moldova, România. De atunci, an de an, arhiva de imagini a proiectului, axate pe modul în care oamenii se raportează la mare, a tot crescut. Din 2016, accentul s-a schimbat pe tensiunile militare declanșate de anexarea Crimeei. Proiectul a continuat și în 2024, în România, Georgia, Bulgaria și Turcia, documentînd modul în care țărmurile Mării Negre sînt afectate de războiul din Ucraina. Iar acest lucru a fost posibil (anul acesta) cu sprijinul cofinanțatorilor proiectului: Institutul Cultural Român, prin Programul „Cantemir“ – program de finanțare pentru proiecte culturale destinate mediului internațional și Administrația Fondului Cultural Român (AFCN).

Litoralul Mării Negre face parte din istoriile de familie ale mai multor generații. Azi mi se pare că a căzut într-un fel de „paragină” sentimentală. Care au fost descoperirile pe care le-ați făcut?

Cu siguranță, Marea Neagră a cunoscut zile mai bune. Cu secole în urmă, schimburile economice erau mai active, se simțea o cultură comună a țărilor riverane. Apoi, poate odată și cu apariția statelor moderne, au început să se ridice bariere de tot felul. Am început să ne temem unii de alții, alimentați de prejudecați. Să ne amintim ce spunea, pînă de curînd, înțelepciunea populară la noi despre vecini: nu merge la bulgari, că îți fură mașina, la moldoveni nici atît, că te așteaptă după colț rakeții. Cît despre restul țărilor din jurul mării nici nu se punea problema, cumva nu existau, atenția toată era îndreptată către Vest, nu către Est.
Descoperirea a fost o lume atît de familiară, cu un istoric recent și un prezent similare alor noastre,  încît, dacă aș înșira imaginile fără să menționez locurile, nu prea ai ști care de unde e.

Cum se vede lumea aceasta estivală prin obiectiv?

Păi, se vede așa cum se vede și cu ochiul liber, depinde ce alegi să vezi. Eu, unul, poate din nostalgie sau, mai simplu, pentru că acolo mă simt de fapt bine, evit marile stațiuni și aglomerările urbane. Mi se pare că vin cu o forță mare de nivelare a particularităților locale, care mai devreme sau mai tîrziu vor fi mai toate aduse la comun, grație globalizării care nu iartă nici Estul. Altfel, litoralul nu e foarte reprezentativ pentru interiorul țării. El, în general, e mai bogat pentru că atrage turiști, clima e mai bună pentru agricultură. Oamenii vin să uite problemele lor, pe care nu le vezi și nu le simți la plajă. Noi, ca români, sîntem norocoși că am avut doar tranziția pe cap, căci pe asta au avut-o toate țările din jur, dar Ucraina, în plus, luptă pentru supraviețuire, din Georgia s-au smuls bucățele și sînt într-o permanentă amenințare.

Ce credeți că are diferit această lume față de alte zone geografice și maritime?

Mi-aș fi dorit să văd toate mările și toate oceanele lumii, să pot compara, nu cred că m-aș plictisi vreodată de treaba asta. Am apucat totuși să văd un pic din coastele Africii și ale Indiei, nu mi-a fost rușine să mă întorc la o baie la noi: de multe ori, plajele perfecte de tip postcard au apa pînă la glezne pe distanțe mari pînă în larg, ca să fac o comparație așa, la prima mînă.

S-a schimbat ea în timp?

Totul se schimbă, și se schimbă rapid. Unele zone par să fie iertate de vîrtejul ăsta al transformărilor, care pare că umblă brambura și nu știi unde pălește. Chiar zilele astea citeam niște însemnări de călătorie ale lui Mihai Tican Rumano, care în perioada interbelică a călătorit în Orient și în Africa. El remarca cît de tare se schimbase Istanbulul, dar menționează același lucru și despre alte zone. Încă de pe atunci se vorbea despre globalizare și ea se simțea, schimbările sînt permanente, e interesant că totuși le mai percepem.  

Straturile istoriei își pun amprenta doar pe clădiri sau și pe fețele oamenilor?

Da, plutește o tristețe pe fețele oamenilor, o oboseală, dar ca est-european sînt obișnuit cu ea. Nu poți spune că, dacă analizezi fețele bucureștenilor, la metrou, dai de prea multe zîmbete. Cumva, avem un aer comun, ăștia din Est, dar parcă prefer o tristețe onestă decît un zîmbet fals.

Ce mai înseamnă azi să faci fotografie documentară? Ce se poate recupera prin fotografii și nu altfel?

Nu am făcut altceva vreodată, m-am apucat de fotografie din timpul facultății și așa am rămas. Nu pot spune exact ce înseamnă fotografia pentru alții, dar pentru mine este prilejul de a intra în lumile care îmi stîrnesc curiozitatea. Altfel, la cîte imagini se fac astăzi într-o singură zi, mi-e tare greu să îmi imaginez ce va rămîne din ele peste 50 de ani, de exemplu.

Ce fel de reacții ați observat la cei care au văzut expuse fotografiile în stațiunile de la mare?

Cel mai măgulitor feedback l-am primit vara asta, la un festival din Bulgaria (Varusha South), unde, după o proiecție cu Marea Neagră, cineva a venit și mi-a spus că este cel mai frumos lucru pe care l-a văzut în ultima vreme. Reacțiile sînt diverse, bineînțeles, dar de multe ori îmi place să nu pun explicații la fotografii, să îi las pe oameni să creadă că știu unde sînt făcute pozele, ca apoi să le zic locul real.

Care e următoarea etapă a proiectului? Va exista și o carte/album?

Încă mai sînt zone pe care aș vrea să le mai explorez, dar în același timp îmi place să cred că la anul, sau cîndva, vom reuși să scoatem și o carte cu fotografii. Am umblat destul de mult vara asta, prin România, Turcia, Bulgaria și Georgia, nici nu am apucat să mă uit prea bine pe imaginile strînse, îmi și place să le las nițel la decantat.

Cum vă raportați la această „democrație instagramabilă”?

Într-un context în care imaginile au devenit un limbaj esențial al comunicării globale, cred că fotografia documentară ar trebui să trăiască niște momente de glorie. Cum se estimează că între două și trei miliarde de imagini sînt create zilnic la nivel global, iar platforme precum Instagram primesc zilnic aproximativ 100 de milioane de fotografii noi, ea rămîne un grăunte de nisip.

interviu realizat de Ana Maria SANDU