Veneția și blestemul frumuseții

Țările cu mari bogății sau cu o abundență naturală ieșită din comun devin adesea victimele propriilor binecuvîntări. Economiștii știu de multă vreme că țările bogate în resurse pot eșua prin cicluri de creștere economică lentă, degradare intensă a mediului și instituții democratice slabe. Dar și locurile înzestrate cu un patrimoniu artistic și arhitectural unic pot suferi de acest „blestem al resurselor”. Monumentele uluitoare ale unui trecut faimos pot genera venituri economice și distorsiuni sectoriale asemănătoare celor create de rezervele mari de combustibili fosili și de minerale prețioase.

Veneția este un bun exemplu în acest sens. Năpăstuită de un turism rapid și ieftin, Veneția suferă din ce în ce mai mult de un „blestem al frumuseții”. Recenta decizie a orașului de a percepe o taxă de intrare (5,45 USD) pentru turiștii de o zi nu face decît să confirme problema mai mare: Veneția este pe cale să devină un muzeu în aer liber – un mausoleu cultural.

Resursele naturale și frumusețea arhitecturală nu sînt atît de diferite pe cît s-ar putea crede. Ambele sînt rare și concentrate geografic. În cazul Veneției, orașul este o capodoperă arhitecturală extraordinară; chiar și în cele mai mici clădiri ale orașului se pot găsi lucrări ale unora dintre cei mai mari artiști ai lumii – de la Giorgione și Tițian la Tintoretto și Veronese. Din acest motiv, UNESCO a desemnat ca Patrimoniu Mondial întregul oraș, nu doar anumite clădiri sau cartiere.

Dar această imensă bogăție arhitecturală și culturală poate crea o capcană economică. Atunci cînd doar cîteva, puține, industrii extractive profitabile atrag majoritatea capitalului uman și financiar dintr-o economie, acestea pot bloca accesul la investiții al altor sectoare, împiedicînd în cele din urmă diversificarea sectorială și afectînd competitivitatea globală. Această dinamică este cunoscută sub numele de „boala olandeză”, deoarece este exact ceea ce s-a întîmplat în Țările de Jos după descoperirea unui mare zăcămînt de gaze naturale la sfîrșitul anilor 1950.

În Veneția, cererea mare de servicii turistice care garantează marje mari de profit a depășit oferta de servicii pentru rezidenți. Ca urmare, orașul istoric devine în tot mai mică măsură locuibil. Populația sa a scăzut de la 150.000 în anii 1960 la aproximativ 50.000 în prezent, iar cartierele cu mai puține atracții turistice arată deja ca niște orașe-fantomă. Clădirile sînt abandonate, străzile sînt goale, iar magazinele alimentare sînt aproape inexistente. Singurele semne palpabile de viață sînt cele cîteva baruri tradiționale („bacari”) care încă mai funcționează. Viața de noapte, de altfel somnolentă, există datorită studenților, iar puținele evenimente culturale se adresează turiștilor, al căror număr continuă să crească.

În urmă cu două decenii, Veneția avea cu puțin peste două milioane de vizitatori care înnoptează pe an; în 2022, această cifră ajunsese la 3,2 milioane, iar numărul turiștilor de o zi era de aproximativ 30 de milioane. Nu e de mirare că puținii venețieni rămași sînt angajați direct sau indirect în sectorul turismului, ceea ce duce la deșertificarea economică a restului orașului. Avînd în vedere dispariția unor industrii tradiționale precum industria chimică și cea siderurgică, Ministerul italian al Dezvoltării a declarat situația din Veneția și din împrejurimi drept o criză industrială.

Desigur, blestemul frumuseții nu se referă doar la Veneția. În întreaga lume există multe mici sate și orașe ale căror economii au fost complet acaparate de turism. În orașele mari și bine dezvoltate, precum Barcelona sau Roma, turismul de masă reprezintă în tot mai mare măsură o amenințare la adresa calității vieții locuitorilor. Dar proporția pe care o capătă această problemă în Veneția este uimitoare. Veneția nu este un mic sat medieval al cărui singur viitor constă în valorificarea trecutului său. Veneția e un mare oraș european care ar fi putut aspira la altceva. Odinioară sediul unui imperiu prosper, Veneția a fost vreme de secole o punte între Occident și Orient. Chiar dacă traiul de zi cu zi într-un oraș construit pe apă nu este ușor, Veneția a reușit întotdeauna să se descurce cu bine.

Se estimează că taxa de intrare, care a fost introdusă ca un program-pilot din aprilie pînă la jumătatea lunii iulie, va fi reintrodusă permanent în 2025 și, eventual, dublată. Dar este puțin probabil ca această măsură să descurajeze turismul rapid. Chiar dacă va ajuta la absorbția unora dintre costurile generate de turism (cum ar fi colectarea și eliminarea deșeurilor), ea nu va inversa declinul orașului. La urma urmei, majoritatea inițiativelor civice ale orașului au în vedere amenințarea creșterii nivelului mării. Oricît de necesare ar fi aceste eforturi, ele vor reuși doar să conserve frumusețea arhitecturală existentă, fără să contribuie în vreun fel la revitalizarea orașului. Palatele vor deveni în continuare muzee, pentru că nimeni nu vrea să locuiască în ele.

Situația necesită o strategie cuprinzătoare, pe termen lung, de repopulare a Laguna Veneta. Atrăgînd talente din întreaga lume, Veneția ar putea deveni din nou un centru cultural și comercial mondial înfloritor și dinamic. Veneția și-ar putea regăsi ingeniozitatea, inventivitatea și perseverența care au făcut-o cîndva atît de măreață. Obiectivul nu ar trebui să fie doar conservarea și exploatarea patrimoniului său artistic și cultural, ci extinderea acestuia. Ceea ce presupune o depășire a abordării extractive care secătuiește încet orașul.

Splendoarea artistică – și, la fel, resursele naturale – ar trebui să fie o binecuvîntare. Dar fără o gestionare adecvată și o strategie ambițioasă, frumusețea poate ucide.

Edoardo Campanella, Senior Fellow la Mossavar-Rahmani Center for Business and Government din cadrul Harvard Kennedy School, este coautor (împreună cu Marta Dassù) al volumului Anglo Nostalgia: The Politics of Emotion in a Fractured West (Oxford University Press, 2019).

Copyright: Project Syndicate, 2024

www.project-syndicate-org

traducere de Matei PLEŞU