Potrivit celor mai comune definiții, tradițiile sînt sisteme culturale, credințe și comportamente îmbibate de simboluri și semnificații puternice, care vin dintr-un trecut îndepărtat, sînt transmise în cadrul unui grup social, dar sînt performate și actualizate de cei care le evocă astăzi. Ca urmare, tradițiile par să fie un fel de punte între trecut și prezent, oferindu-ne o moștenire de preț, lăsată nouă de predecesori, dar care spune ceva important și în actualitate. O legătură cu pămîntul, cu strămoșii, cu sensurile tari născute illo tempore.
Pînă aici, toate bune și frumoase. Dar dacă testez această definiție pe un subiect ales la întîmplare și identific la un capăt al minunatului fir al tradiției moștenirea civilizației daco-getice, iar la celălalt capăt pun figura gravă a domnului Georgescu, cititorii Dilemei vor zîmbi poate, dar cu siguranță vor dezavua o asemenea datină strămoșească. Acest exemplu ne conduce însă la concluzia că unele tradiții, sau cel puțin unele modalități de utilizare a acestora, pot fi dăunătoare. Sau că, alteori, ele sînt pervertite și denaturate. Și că măcar în acest caz (care nu este chiar atît de insolit în zilele noastre) nu există nici o legătură cu o noimă minimă între cele două elemente înșiruite pe firul amintit. Ceea ce înseamnă că o asemenea „tradiție” mai curînd desparte prezentul de trecut decît să conecteze cele două secvențe temporale.
Ideea la prima vedere de bun-simț potrivit căreia tradițiile leagă trecutul de prezent a fost pusă sub semnul întrebării de conceptul paradoxal al „tradițiilor inventate”, lansat în 1983 (ce tradiție academică s-a mai născut din asta!) de către istoricul britanic Eric Hobsbawm. Potrivit acestuia, pe lîngă tradițiile genuine și autentice, există și tradiții care sînt create în mod artificial, motiv pentru care sînt de obicei destul de recente, cu scopul de a servi interese politice sau ideologice. Cam tot ceea ce ține de sfera simbolurilor naționale (steaguri tricolore, imnuri de inspirație romantică sau sărbători oficiale, atît de asemănătoare pe tot mapamondul), și care de regulă nu sînt mai vechi de două secole și ceva, constituie asemenea tradiții inventate.
Dar conceptul forjat de Hobsbawm poate fi aplicat nu numai în cazul relației dintre pădurile teutonice, muzica lui Wagner și ideologia național-socialistă, ci și în arealuri la care nu te-ai gîndi. În lumina teoretică a formulei pomenite, sarmalele, de pildă, nu prea au cum să fie o tradiție strămoșească a poporului român (dar citiți totuși mai întîi cartea delicioasă a Cameliei Burghele), ci una inventată sau măcar reîncălzită, deoarece sînt de origine turcească, iar una dintre filierele prin care au ajuns la noi este reprezentată de varza ungurească à la Cluj (aici o recomand pe Jancsó Katalin). Iar mămăliga așijderea, pe motiv de Cristofor Columb. La fel stau lucrurile cu paprika ungurească sau cu sosul bolognez de pe spaghetele italiene. Pe de altă parte, ca să complicăm și mai mult lucrurile, că așa e în știință, acest tablou paradoxal și demitizant poate fi contrazis el însuși de istoricii alimentației care știu că răzeșii lui Ștefan, ca și comati lui Decebal, își umpleau blidele cu mămăliga de mei, în așteptarea porumbului ce va să vină în veacul al XVIII-lea. Iar italienii au pus și ei măcar niște aglio e olio pe macaroanele lor insipide, înainte de desantul pătlăgelelor americane.
Ce vreau să sugerez cu aceste exemple, mai mult sau mai puțin inspirate, este că tradițiile, oricît ar fi de reinventate, vin totuși, prin natura lor, dintr-un trecut care poate să fie foarte îndepărtat. Și ajung în prezent ca niște mesageri plini de înțelesuri ai unor timpuri trecute. Este de natura evidenței și este o banalitate să spui că orice lucru din prezent are în spatele său o evoluție anterioară, care generează caracteristicile sale actuale, așa după cum orice adult are în spatele său un copil, iar acesta îi are în spate pe părinții săi. Dar acestor legături genetice și evolutive li se adaugă o poveste, o semnificație culturală, un înțeles, pentru că oamenii nu pot să facă nimic pe lumea asta, să bată un cui sau o omletă, fără să amprenteze gestul lor și cu un sens, care creează împreună cu celelalte sensuri existente mediul cultural în care trăim. Chiar și iPhone-ul de azi are în spate telefonul de ieri, și telegraful cu fir din secolul al XIX-lea, și telegraful optic de pe vremea Revoluției Franceze, și ștafetele olăcarilor tătari care duceau poruncile hanului din deșertul Karakorum pînă în cîmpiile Bărăganului. Este vorba aici în mod clar despre o filiație, iar acesteia i se poate asocia o tradiție (a comunicării, în cazul de față), dacă avem o poveste cu sens despre acest lucru și un grup social care să o perpetueze.
Dar marea problemă cu aceste tradiții este că pe parcursul călătoriei lor ele se tot transformă. Se tot schimbă și se prefac, în formă în primul rînd, dar pînă la urmă și în conținuturi, pînă cînd nici nu mai știi de unde au venit și ce au fost ele la început. Fundamentele cele mai îndepărtate ale tradițiilor omului alb european al civilizației iudeo-creștine au fost puse de strămoșii noștri negri care au venit din Africa. Dar oamenii vor ca prin intermediul tradițiilor nealterate, autentice și ancestrale să se conecteze la un trecut idealizat, la niște valori esențiale ale strămoșilor, în care să se regăsească însă și ei, cei de astăzi. Vrem cam multe! Pentru că manifestările concrete ale acestei dorințe irepresibile sînt de obicei dintre cele mai dubioase. Cum poate personajul evocat în subtitlul acestui text să îi admire simultan pe legionari, pe Antonescu și realizările regimului Ceaușescu, atîta vreme cît știm că respectivii, în pofida unor colaborări ocazionale, s-au urît de moarte? Ce fel de raportare la vremurile de altădată presupune o asemenea tradiție politică, ce mistifică trecutul pînă la anulare?
Pe de altă parte, trebuie să fim conștienți că nu există nici o tradiție care să transmită trecutul în mod nealterat, înghețat, la conservă. Muzeele etnografice de altădată sau „costumele naționale” standardizate au încercat să facă acest lucru, acreditînd o imagine încremenită și idealizată a trecutului folcloric. Dar cînd o tradiție este capturată într-un asemenea stop-cadru, ea moare instantaneu. Pentru că esența ei este schimbarea. Tradiția nu este nici odată o preluare copy-paste a trecutului aruncat în pagina albă a prezentului. Ci o prefacere și o adaptare continuă, în timp, a adevărurilor pe care le transmite. Din acest punct de vedere, istoria, cunoașterea timpurilor de odinioară, este într-o măsură mult mai mare o formă de copy-paste; o transpunere a trecutului, pe cît se poate mai mult „așa cum a fost el”, în fața celor de azi. Dincolo de discuțiile referitoare la relativitatea adevărului istoric, atît în intenție, cît și prin metodele folosite, istoria este o modalitate de cunoaștere asemănătoare fizicii sau biologiei, pentru că își propune să dezvăluie cu cît mai mare acuratețe o porțiune de realitate. Că uneori rezultatele obținute sînt mai discutabile decît ale fizicianului (dar parcă ale acestuia sînt irefutabile întotdeauna?) e altă problemă, dar asta nu înseamnă decît că înțelegerea istoriei este de multe ori mai dificilă decît studiul mecanicii cuantice.
Cu tradițiile, lucrurile stau diferit. Produsul lor, care ajunge pînă la noi, nu este o copie și nici măcar o mărturie foarte clară a trecutului, ci doar o actualizare, o aducere în prezent a unor semnificații originate într-un trecut îndepărtat. Dar ele nu au un sens major decît pentru cei care le perpetuează în prezent, pentru că la capătul firului, cu siguranță, ciobanul nord- sau sud-dunărean care mulgea miorița habar nu avea că în acest fel punea bazele unei tradiții milenare a poporului român, sau chiar ale unui mit, teoretizat atît de frumos de Lucian Blaga sau G. Călinescu. Este necesar să operăm însă o distincție între modul în care perpetuau tradițiile oamenii premoderni, pentru care istoria se mișca atît de lent încît părea aproape imobilă, și urmașii lor din modernitate, care au atîtea probleme complicate cu tradiția tocmai pentru că lucrurile se întîmplă acum cu o viteză la care nu sîntem foarte bine adaptați.
Dar spre deosebire atît de oamenii tradiționali, care își trăiau datinile pur și simplu, molcom și natural, cît și de modernii care nu mai știu ce să facă cu ele (deși tînjesc după stabilitatea identitară pe care acestea sînt convocate să le-o ofere), există o categorie de personaje care abordează tradițiile într-o manieră mai solidă și mai profitabilă pentru cei din ziua de azi, acum, cînd aproape toți țăranii fie au murit, fie au emigrat, fie s-au conectat la Internet. Ați ghicit, sper, este vorba despre etnologi și antropologi, individele și indivizii care știu cum să umble cu tradiția fără să o scape pe jos, fără să o schimonosească prin înghețarea ei în timp, fără să o folosească pe post de trambulină pentru propagandă politică sau ideologii de doi bani. Pe ei trebuie să îi ascultăm astăzi, cînd vine vorba despre tradiții, pentru că babele de altădată nu prea mai sînt și gîndesc deja altfel. Ei pot să ne spună dacă tradițiile sînt bune sau rele, dacă trăiesc sau mor, dacă ne conectează cu strămoșii sau sînt reinventate de intelectuali, dacă se transformă uneori în kitsch-uri penibile, care fac mai mult rău decît bine.
Am putea spune că decît cu tradițiile pervertite pe care le-am tot amintit, mai bine fără. Dar recurgerea la o soluție atît de radicală, oricît am fi noi de europeni și pro-occidentali, ar fi o exagerare nepermisă. Care ne-ar priva de una dintre cele mai prețioase comori de semnificație din jurul nostru și din care am răsărit de altfel noi înșine. Și ar fi și complet inutil, deoarece setea care ne face să consumăm și să zămislim tradiții, fie ele autentice sau denaturate, kitsch sau snoabe, inventate sau genuine, mai vechi sau mai recente, nu poate fi stăvilită de nimic. Iar dacă vom fi înlocuiți vreodată cu totul de Inteligența Artificială, ar fi imposibil ca un program care se pretinde cît de cît inteligent să nu reproducă și această trăsătură esențială a ființei umane. Lucru în care, personal, nu vreau să cred în ruptul capului, dar mai știi? Pentru entuziaștii progresului tehnologic și această minune este posibilă, măcar teoretic vorbind. Dar sper din tot sufletul ca gîndul stupid care mi-a mijit pe acest final de articol să nu ajungă cîndva punctul de plecare al vreunei tradiții.
Sorin Mitu este profesor la Departamentul de istorie modernă al Facultății de Istorie şi Filosofie, Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj. Cea mai recentă carte publicată: Românii şi ungurii. Un război imagologic de o mie de ani, Editura Polirom, 2024.
