Fenomenul adorației politice, deși a fost descris de mai multe ori în diferite circumstanțe, deși i s-au adus diferite explicații – mai ales de ordin psihanalitic –, nu încetează să ne uimească. Cineva – un președinte, un candidat, un om politic etc. – devine la un moment dat obiectul acestei adorații într-un cerc mai larg sau mai restrîns de adepți. Deodată, toate funcțiile critice ale adoratorilor lui (sau ei) încetează. Brusc, omul respectiv se transformă pentru ei în supraom, în semizeu, în „uns” al lui Dumnezeu, în nou și hotărîtor Mesia, care va restaura satul, comunitatea, țara, lumea, făcîndu-le mai mărețe și mai fericite decît au fost vreodată. Planurile sale nu mai sînt confruntate de ei cu adevărul, cu realitatea sau măcar cu o minimă coerență. Dimpotrivă, rațonalitatea și realitatea se pliază după spusele și voința adoratului, iar adepții se arată încîntați. Personajul devine central în viața adoratorilor, el le determină existența și le schimbă aproape caracterul. Cine le laudă idolul le devine prieten pe loc, chiar dacă pînă atunci nu-l trataseră ca atare. Dacă cineva însă îl critică, se înfurie, ba chiar se dezlănțuie cu injurii. Se sparg familii, se rup vechi prietenii, se destramă chiar comunități, în aceste cazuri. În locul prieteniei univerale anunțate, domină vrajba și confruntările. În general, realitatea și societatea se recompun după simpatia și antipatia pe care i-o arată lumea idolului; și – după cum s-a constatat – nuanțele dispar în favoarea radicalizării masive.
Dar, fără îndoială, cel mai straniu este comporamentul adoratorului atunci cînd idolul greșește fundamental, cînd se abate grav de la principiile pe care el însuși le susținea, cînd își încalcă vădit promisiunile – pe scurt, cînd dă greș, nu puțin și parțial, ci complet și evident. Adesea adoratorul refuză să ia în seamă realitatea și găsește cele mai ciudate motive să continue cu adorația. El îi află eroului său scuze eterne: dacă acesta face ceva anunțat, îl laudă că e un desăvîrșit planificator; dacă schimbă brusc direcția, îl laudă că e spontan și adaptabil; dacă merge la stînga, înseamnă că stînga e bună, dacă merge la dreapta, o face pentru a putea coti mai tîrziu la stînga mai viguros. Cînd aduce lumină, îl laudă pentru lumină; cînd aduce întuneric, declară că e întunericul ce precedă lumina. Iar dacă întunericul persistă mult dincolo de profeție, înseamnă că întunericul e numai lumină ascunsă. Și oricum, dacă lumina întîrzie, motivul sînt dușmanii care se împotrivesc și trebuie mai întîi nimiciți. Chiar căderea evidentă a adoratului nu-l desprinde pe adept de adorație în unele cazuri. Continuă să creadă în el și să găsească explicații. Numesc fenomenul „sabatianism”.
Sabbatai Tzvi a fost un pretins Mesia evreu din secolul al XVII-lea, născut la Smirna, în Imperiul Otoman de atunci. Prin harisma și comportamentul său straniu, care încălca deliberat multe dintre poruncile vieții tradiționale evreiești (Halacha), dar ajutat și de speculațiile cabalistului și profetului Nathan din Gaza, cît și de soția sa, Sara, care trecea drept vrăjitoare și profetesă, el a determinat o imensă mișcare religioasă, dar și politică, ce a zguduit pînă în temelii viața comunităților evreiești nu numai din Imperiul Otoman, dar și din Europa Centrală și de Est. La un moment dat, însoțit de un mare alai, s-a dus la Constantinopol, iar adepții lui erau convinși că Sultanul îi va lăsa tronul liber sau îl va înscăuna rege al evreilor și-i va restitui Țara Sfîntă. În loc de asta, a fost arestat și închis – ce-i drept, în condiții princiare – într-un turn la Adrianopole. Adepții au crezut că și asta era cuprins în planul mesianic, că Sultanul era înțeles cu Sabbatai și că mîntuirea abia urmează. Pasiunea a crescut în continuare. Dar ce a urmat după cîteva luni a fost diferit: convertirea la islam a lui Sabbatai, care fusese amenințat cu moartea dacă nu devenea apostat al iudaismului. După un moment de stupoare, o parte dintre adoratori au refuzat să se „predea” realității: au continuat să creadă în Sabbatai-Mesia, așa turcit cum devenise, cu numele de „Mehmet”. Au explicat fenomenul prin speculații din Cabala, potrivit cărora Mesia „s-a ascuns” pentru un timp sub o înfățișare amăgitoare, pentru ca să poată salva lumea. „Murise” aparent pentru iudaismul ortodox, dar va „reînvia” într-o zi, restaurînd o nouă religie, universală și completă. În concluzie, l-au imitat: mulți „au luat turbanul” la rîndul lor, devenind pe față musulmani, dar practicînd în secret anumite ritualuri evreiești. Au format o nouă sectă, distinctă deopotrivă de islam și de iudaism, a sabateenilor, care a supraviețuit în Tesalonic și Constantinopol pînă în secolul XX, numită „dönmeh”. (Am încercat să povestesc istoria lui Sabbatai și a adepților lui într-un roman – Uimitoarea istorie a lui Sabbatai Mesia, Humanitas, 2015.)
Întîlnim fenomenul „sabatianismului” și printre noi, în zilele noastre, printre adepții unor „religii politice”: exaltați, entuziaști, își urmează oriunde profetul și zeul muritor, conferindu-i toate virtuțile; iar cînd acesta eșuează vădit și grav – indiferent dacă practic, politic sau moral –, nu încetează să-i afle scuze și să-i explice cu un exces argumentativ cele mai contradictorii gesturi și folosindu-se de teoriile cele mai bizare. Absurdul nu-l descurajează pe adorator, cumva chiar îi crește temperatura exaltării. Istoria, mai veche sau mai nouă, arată că eșecul, chiar apostazia unui pretins Mesia nu-s deloc medicamentul suprem împotriva mesianismului; din contra, uneori funcționează ca un viguros stimulant, ruinînd în continuare vieți, societăți și destine.
Credit foto: Sabbatai Tzvi, Wikimedia Commons
