În discursul public actual începe să fie folosită mai des, sub influența limbii engleze, expresia latină quid pro quo. Aceasta are un sens diferit de al termenului quiproquo, cu aceeași origine latină îndepărtată, dar intrat de mai mult timp în română, ca împrumut din franceză. Quid pro quo și quiproquo sînt strîns legate prin origine și foarte asemănătoare prin formă, dar diferă prin sens, riscînd chiar să producă anumite confuzii. Formula latină quid pro quo („ceva pentru ceva”) s-a folosit de-a lungul timpului pentru mai multe situații: în filologie, în farmacie, în contexte juridice, în politică și în diplomație etc. Formula putea indica apariția unui cuvînt în locul altuia (printr-o eroare), folosirea unui medicament ca echivalent pentru altul, obținerea unor rezultate prin schimb de produse sau avantaje. În unele limbi moderne – în primul rînd în engleză –, formula a căpătat în uzul nespecializat și sensuri marcate negativ, indicînd obținerea ilegală sau imorală a unor avantaje din partea cuiva, condiționată de favoruri făcute respectivei persoane.
În textele românești actuale, quid pro quo este folosit și cu sensul neutru – în diplomație există un principiu, „«Quid pro quo» – pentru a primi, trebuie să știi să și oferi” (Cotidianul, 1995), dar și cu interpretare negativă: „Acest quid-pro-quo (adică în traducere dîmbovițeană «o mînă spală pe alta»)” (Jurnalul Național, 2006); „Altfel spus, logica quid pro quo-ului (îți dau, îmi dai) este transparentă” (Jurnalul Național, 2010). Uneori expresia latină devine chiar un sinonim pentru mită: „Chestia mare e de ce a fost oferită mita (quid pro quo) și cui i-a fost oferită” (reddit.com).
În franceză, construcția latină a căpătat, în forma quiproquo, un sens specializat, denumind confuziile de situații sau de persoane care dau naștere unor încurcături. Româna a preluat din franceză forma și semantica lui quiproquo, explicat în DEX într-un sens mai general – „confuzie de persoane sau de lucruri; intervertire” – și în accepția specializată pentru teatru – „situație (comică) în care un personaj este confundat cu altul, rezultînd o serie de încurcături”. Scris cu elementele componente sudate sau legate prin cratimă (quiproquo, qui-pro-quo), împrumutul (preluat probabil și prin intermediar german) circula în română încă din secolul al XIX-lea, cu sensul „confuzie”: „e un quiproquo însă a anunța o atare solenitate cu acești termini și atunci cînd aceea se face în vreo biserică ortodoxă” (Gimnaziul Mare Public, Brașov 1859: „din cauza aceasta nu poate să aibă loc nici un qui-pro-quo” (Curierul de Iași, 1868); „ați fost destinați unul pentru altul, și așa nu s-a întîmplat alta decît un fel de quiproquo” (Familia, 1872); „confundînd totuși pe Dan cu tată-său Radu, un qui-pro-quo dintre cele mai obicinuite în orice producere istorică a muzei poporane” (Românul, 1877). Quiproquo a fost înregistrat în dicționarele interbelice (la Șăineanu, Scriban, Candrea). Cuvîntul a ezitat între variante de pronunțare care urmau fie modelul francez, fie o manieră de citire a latinismelor; în DEX (2009) erau înregistrate două variante de pronunțare – chiproco (după franceză) și cviprocvo; în DOOM s-a preferat, încă de la prima ediție, citirea cviprocvo.
Wikipedia și diverse alte pagini virtuale discută diferențierea produsă între timp și care a separat sensul englezescului quid pro quo de cel al lui quiproquo, preluat (din franceză) și în alte limbi romanice, ca italiana sau româna. În limbile romanice s-a preferat, pentru a exprima sensul negativ al schimbului condiționat, interesat și adesea imoral, o altă expresie latină – do ut des („îți dau ca să-mi dai”). Trebuie totuși precizat că ambele formule – quid pro quo și do ut des – au, în utilizările juridice, sensuri deloc negative, indicînd relația echitabilă, cu avantaje egale.
Și quid pro quo, atît cu sensul „schimb echitabil”, cît și cu implicații negative, apare din cînd în cînd în presa românească mai veche: „Grupurile toate sînt gata a urma cererilor ministeriale în schimbul unui quid pro quo” (Opinia, 1898); „presa (liberă, nedirijată!) este la dispoziția oricărui individ în stare să asigure un quid pro quo” (Vremea, 1938). Exemplele sînt însă foarte puține. Necuprinsă în dicționare, deci nesupusă unor norme de pronunțare, formula este în momentul de față rostită – din cîte am observat la unele posturi de televiziune – într-un mod mai apropiat de cel din engleză (într-o transcriere aproximativă – cuidprocuo).
Avînd în vedere influența actuală a englezei și presiunea temelor politice actuale („sîntem, practic, martorii unei manevre clasice de tip «quid pro quo» marca Trump”, eurostiri.ro), e greu de crezut că formula quid pro quo nu se va răspîndi și mai mult. Rămîne în discuție riscul de a o confunda cu mai vechiul quiproquo.
Rodica Zafiu este profesor dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).
