Dacă ereditatea ar fi reprezentată de o zeitate, aceasta ar fi, cel mai probabil, femeie; precum zeițele grecești ale destinului – o forță capricioasă, neînduplecată, imprevizibilă. Ereditatea, un avatar biologic al destinului, moștenește o bună parte din „dilemele” acestuia: e oare totul prestabilit (ereditar) sau avem libertatea de a alege și de a ne decide soarta? Unde se situează libertatea și răspunderea morală în contextul datului (moștenit)? Moștenim doar culoarea ochilor sau și trăsături mai profunde – talente, caracter, inteligență?
Sîntem făcuți „după chipul și asemănarea” genitorilor noștri – începînd de la Adam pînă la copilul zilelor noastre, stingherit de eterna întrebare: „Cu cine semeni, cu mama sau cu tata?”. Geneza presupune filiație și ereditate. Teogonia lui Hesiod, dar și Cartea întîi a Cronicilor biblice sînt exemple clasice de genealogii monumentale.
Multă vreme, ereditatea a fost percepută ca o etiologie – un mod de a explica bolile sau alte poveri și neajunsuri moștenite. Spectrul încrucișărilor monstruoase și al dezastrelor genetice a reușit să înfierbînte chiar și mintea „rece” a unui empirist. John Locke scria în 1690: „Am văzut odată o ființă care era rezultatul încrucișării unui șoarece cu o pisică și purta pe ea semnele evidente ale ambilor” (Eseu asupra intelectului omenesc, Cartea III, capitolul VI, §23). Spaima în fața unor astfel de grozăvii a dat naștere unei monstruozități complementare: proiectul ameliorării genetice a rasei umane. Francis Galton, vărul lui Darwin, a consacrat în 1883 termenul „eugenie”, care a culminat în Germania, cu o jumătate de secol mai tîrziu, prin varianta radicală a „igienei rasiale național-socialiste”. Kant pare să fi fost primul autor, observă Peter McLaughlin (Kant on Heredity and Adaptation), care înseninează cerul eredității afirmînd, în spirit iluminist, că domeniul ereditar nu se limitează la defecte sau la simple particularități, ci include cu precădere trăsături benefice.
Genealogia e cea mai veche formă de logică. Conceptele-cheie ale logicii antice – génos (gen) și eídos (specie) – au conotații genealogice, iar modul în care aceste concepte erau conectate deductiv a fost modelat după genealogie (Staffan Müller-Wille). Descendența genealogică, șirul predecesorilor, sînt asimilabile argumentării cauzale, deducției și inferenței. S-ar putea vorbi de un silogism ereditar în care din „premisele” părintești rezultă cu oarecare necesitate „concluzia” progeniturilor.
Un avatar cultural-social al eredității este tradiția. Dictaturile comuniste sau național-socialiste sînt, îndeobște, „geloase” pe trecutul societății în care se instalează și au o aversiune față de tradiții, pe care le consideră retrograde, obscurantiste sau simple superstiții, comportamente iraționale. Dar evacuarea vechilor tradiții autentice creează un vid care se cere umplut – nevoia de tradiții e o realitate. Aici intervin „tradițiile inventate” (Eric Hobsbawm), înfloritoare în perioada 1879-1914, care au însoțit și susținut noile ideologii naționaliste, fabricînd mituri naționale, inventînd continuități istorice și propagînd o imagine idilică a unui trecut glorios. Aici se încadrează și tradițiile răstălmăcite sau „religiile de stat și de partid” care se legitimează prin „tot ce se află înapoia noastră și nu poate fi schimbat: sîngele, rasa, tradiția, morții, tot ce este impus de un destin iremediabil” (Denis de Rougemont).
Revenind la ereditate, ea ne oferă o dublă certitudine: cea a afilierii la un gen (sau grup) și cea a singularității, a unicității. Facem parte, fără îndoială, din vasta specie Homo sapiens, sîntem fiii/fiicele cutăruia și cutăreia, dar sîntem totodată un amestec irepetabil de diverși alți factori; fiecare dintre noi are o amprentă genetică unică. Ereditatea înseamnă deopotrivă apartenență și singurătate, gregaritate și individualitate.
