Familia este celula de bază a societății. Sau cel puțin așa s-a tot spus, pînă cînd formula a devenit parte a tiparelor noastre verbale, reprodusă deseori fără conținut. Astăzi punem la îndoială zicala marxistă și ne întrebăm, fără răspuns încă, ce mai reprezintă familia. Documentele epocilor mai vechi arată cum familia era fundamentală în supraviețuirea de zi cu zi, dar și cum mulți dintre membrii ei deveneau prizonieri ai unor convenții sociale ce guvernau cu strictețe, prin reguli și constrîngeri sociale, viața fiecărui individ. Patrimoniul reprezintă punctul nevralgic al oricărei familii. Cînd mureau Marin, Ion sau Casandra, familia dădea buzna la rămasurile mortului și de prin diferite colțuri ale lumii apăreau neamuri și rubedenii de care nici nu se auzise, nici nu se vorbise atunci cînd Marin, Ion sau Casandra erau în putere. Moartea judeca, de fapt, ceea ce era cu adevărat familia. În jurul coșciugului se adunau multe rude bune și mai puțin bune, apropiate sau mai depărtate, unele gata să-l plîngă pe Marin, cu lacrimi adevărate, alții veniți doar să privească în jur, să noteze în cartea minții lucruri și moșii bune de împărțeală. Şi totuși, neamurile astea adunate de pretutindeni aveau grijă de trupul și sufletul mortului, de odihna veșnică și de memoria în mijlocul comunității. Tradițiile erau mai importante decît existența în sine a oricărui individ și oamenii se pregăteau îndelung pentru sfîrșitul în care investeau resurse considerabile de energie, de timp și de bani.
Fără neamuri, fără adăpost, trupul mort se plimba zile și nopți pe ulițele mahalalelor, cerînd mila vecinilor și mahalagiilor pentru îngropăciunea cea creștinească. Momentul acesta este crucial în revelarea importanța familiei pentru fiecare actor în parte. Aruncat în șanț, cum scria Ioan vodă Caragea, la 1818, trupul mort devenea un obiect de troc pentru șarlatanii care, ignorînd orice formă de umanitate creștinească, îl tîrau pe ulițele Bucureștiului, speculînd chipul hidos al morții, dar fără a duce la bun sfîrșit ritualul fără de care sufletul nu putea ajunge în lumea de dincolo. Familia era groparul de bază al individului. Iar individul trebuia să moară cu alai, cu bocitoare, pomeni, ritualuri, tradiții. Mortul devenea actorul pe scena ultimă a vieții pămîntești, iar familia avea obligația de a-i organiza spectacolul final.
Nici astăzi lucrurile nu s-au schimbat prea tare prin lumea noastră aflată într-o tranziție perpetuă, darmite în epocile mai vechi, dominate de testamente lungi în care familia primea instrucțiuni amănunțite despre liturghii și sărindare, despre pomeniri și făclii menite a lumina calea eternității. Era rușinos să mori ca un cîine, aruncat la groapa comună, fără ca cineva, familia, să se grijească de trup și suflet. Frica de moartea solitară și dezonorantă îl motiva pe individ să se integreze de bunăvoie în constrîngerile unei familii, să-și întemeieze un neam, să prindă rădăcini care să susțină vie lumînarea memoriei. Deseori, în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, moartea năprasnică decima familii întregi, și atunci de prin cotloanele trecutului apăreau rubedenii fel și chip gata să revendice moșteniri, filiații, înrudiri. Dacă ne uităm la cutumele acestor epoci descoperim că moartea a fost mai bine reglementată decît viața, că familiile, neamurile, rubedeniile s-au regăsit adesea în pragul morții, trăind totuși decenii la rînd neștiuți.
De pildă, în iarna anului 1813 murea la București de „năprasnica moarte” negustorul Iane Trandafilu. Ciuma, care bîntuia atunci orașul, secerase în cîteva zile întreaga familie a negustorului grec. Trupurile molipsite au fost ridicate de ciocli și duse la groapa comună, iar averea a fost confiscată de Agenția consulară franceză, în virtutea protecției de care se bucurase Iane pe vremea cînd era mare negustor și căpitan. Dar, cînd ciuma s-a mai potolit, averea importantă a negustorului grec a pus în mișcare neamurile de prin insulele ioniene care s-au pus pe drumuri pentru a revendica moștenirea în numele legăturilor de sînge. Zoița, Haida și Stavri bulucbașa băteau la ușa Divanului, în toamna anului 1815, cerînd moștenirea unchiului lor. Legăturile de sînge trebuiau totuși dovedite, iar înrudirile, conexiunile cu Iane Trandafilu aveau nevoie de probe. Testele ADN nu se inventaseră încă, identitatea de/pe hîrtie era doar o utopie în Imperiul Otoman, astfel că legăturile de sînge aveau nevoie de alte neamuri, prieteni și tovarăși pentru a fi susținute. La Divanul din București se adunau martori de peste tot care mărturiseau în gura mare și sub jurămînt cum Zoița și Haida erau nepoatele lui Iane, fiicele unei surori căreia îi mai trimitea ceva bani din timp în timp, ca să nu „piară de foame” în Ţara Turcească. Cît despre Stavri bulucbașa, și el revendicator de moștenire, nu reușea să probeze în nici un fel înrudirea cu Iane, chiar dacă strigase mai tare decît ceilalți că ar fi fost nepotul fără de care negoțul n-ar fi mers atît de bine la Larissa și Pogoniani.
„Noi, neamurile”, cum se scria într-un alt document, „ne-am sculat fiecare să stăpînim averea și acareturile diaconului Costea care-au murit, nerămîindu-i feciori”. Neamurile care se bulucesc la tranșarea moștenirii, îmbucătățirea ei astfel încît să satisfacă fiecare parte, erau obligate să asume și grijile trupului mort, să urmeze ritualurile funebre și pomenirile pînă dincolo de supraviețuirea fizică a oricărui individ. Partea sufletului era înscrisă în codurile de legi ale vremii și deseori amintită prin pitace și porunci domnești, cerîndu-se cu insistență ca fiecare creștin să așeze deoparte o sumă de bani, cam o treime din avere, utilă în punerea în practică a slujbelor de pomenire. „Las pentru sufletul meu”, scria o oarecare Smaranda la 1830, înșirînd, în diată, banii alocați pentru sărindare și citirea de slujbe, făcliile ce urmau a se da la 40 de zile, la un an, la trei ani, la șapte ani, la biserici și mănăstiri, la rude și săraci. De administrarea grijii sufletului se ocupau „moștenitorii și clironomii”, membrii apropiați ai celui răposat, neamurile, familia.
Ordonată de o cultură a rușinii, familia se îngrijea de membrii ei pe care-i oblojea, ajuta, îngropa, domina, constrîngea, sufoca cu reguli și obiceiuri, de frică „să nu se facă de rizil”.
Constanța Vintilă este cercetător la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” din București. Ultima carte publicată: Focul Amorului. Despre dragoste și sexualitate în societatea românească, 1750-1830, ediție revăzută și adăugită, Humanitas, 2023.
