În Îngerul istoriei, faimosul fragment inspirat de Angelul Novus, desenul din 1920 al lui Paul Klee, Walter Benjamin vede trecutul ca pe o uriașă îngrămădire de ruine de care Îngerul e îndepărtat, aspirat fiind de nestăvilitul, nemilosul vînt al Progresului. Textul e scris puțin înainte să moară, iar acuarela, de care nu s-a despărțit decît nevoit, a avut ea însăși o istorie fenomenală, trecînd pe rînd de la sora lui Benjamin la, pare-se, Georges Bataille, apoi la Adorno, pentru a ajunge la destinatarul testamentar, Gershom Scholem.
Istoria devine terenul pe care se joacă nu doar bătălii ale memoriei, ci și crizele identitare și politice ale prezentului. Trecutul nu trece, pentru că prezentul este fragil, iar viitorul – incert, ba chiar înspăimîntător. Parte a titlului unei extrem de polemice cărți despre regimul de la Vichy, apărută spre sfîrșitul epocii Mitterrand (Éric Conan, Henry Rousso, Vichy, un passé qui ne passe pas, Fayard, 1994), „trecutul care nu trece” pare a fi un mod potrivit de a descrie etapa istorică pe care o traversăm. Cu toate implicațiile și mai ales cu nuanțele aduse, în completare, dintr-o altă experiență istoriografică, de istoricul Henri Laurens, care folosește la rîndul lui formula în cazul conflictelor endemice din Orientul Mijlociu.
E o temă care pare să acapareze nu numai tărîmul filosofiei istoriei, al eseisticii, dar și al sociologiei modernității. Pentru că trecutul care nu trece are redutabila însușire de a bate mereu la ușă, cărat în spate de falși profeți, de vînzători de iluzii și de panglicari ai politicii care-l cioplesc, îl zugrăvesc și-l învîrt după nevoi și circumstanțe. Nu e epocă mai potrivită pentru a găsi exemple decît cea în care ne aflăm acum: panglicarii, escrocii, bufonii siniștri cocoțați pe tronurile lumii de azi țin ostatică omenirea întreagă.
Firește, tema nu e inventată în anii 1990 și nici în 2025. În 1961, în mediul încă destul de tradiționalist al istoriografiei britanice, lucrarea lui E.H. Carr What is History? și teza privind faptele istorice care nu vorbesc de la sine, ci doar „la invitația istoricului”, erau primite cu răceală. Istoriografia franceză fusese mai bine pregătită, fortificată și de o dominație anterioară incontestabilă a antropologiei lévi-straussiene. Din această tradiție a istoriei privite nu ca simplă redare a faptelor, ci ca o construcție dependentă de poziția și de interesele celui care o scrie se revendică și istoricul François Hartog cu ale sale „regimuri de istoricitate”, prin care analizează modul în care societățile își raportează prezentul la trecut și viitor. De formație inițială antropolog, student al lui Lévi-Strauss, Hartog e din ce în ce mai preocupat în ultimii ani de scrierea unei istorii conceptuale a istoriei care problematizează recursul la tradiții într-un timp al accelerației. Marii apostoli ai vindecării prezentului prin tradiție uită, spune Hartog, că tradițiile se schimbă odată cu ei; prin urmare, nu tradițiile, ci încarnarea lor contemporană, prezentistă și cel mai adesea dogmatică se insinuează în templele închinate trecutului.
Salvarea prin trecut e o capcană/maladie cronică a zilelor noastre. Viitorul trecutului și al nostalgiei ne face vulnerabili la cîntecele de sirenă ale tiranilor. E ceea ce observă Svetlana Boym într-o tulburătoare reflecție despre The Future of Nostalgia (2002), în care distinge două tipuri de nostalgie: una restauratoare, care idealizează un trecut mitic și încearcă să-l reconstruiască, și una reflexivă, conștientă de pierdere și fragmentare. În mod paradoxal, într-o lume dominată de schimbare rapidă și incertitudine, oamenii caută refugiu într-un trecut perceput drept stabil, chiar dacă este în mare parte imaginar. Această „epidemie de nostalgie”, cum o numește Boym, nu este doar o reacție emoțională, ci un simptom cultural și politic major.
Zygmunt Bauman preia motivul și-l dezbate în Retrotopia (2017). Aflat în fața unui prezent dezamăgitor și lipsit de direcție, omul contemporan nu mai caută un viitor utopic, ci se întoarce spre o formă idealizată a trecutului – o „utopie în sens invers”. Dacă în modernitatea clasică, politicile sociale și revoluționare proiectau un mîine mai bun, în epoca modernității tîrzii asistăm la o abandonare a viitorului ca proiect colectiv. Bauman atrage atenția asupra faptului că „politicul și-a pierdut capacitatea de a propune alternative” și s-a retras în domeniul memoriei, „un spațiu mult mai ușor de manipulat” (2017:94). În aceeași logică, Bauman recuperează observația esențială a lui Carr despre caracterul construit al discursului istoric, dar o extinde la nivel societal: în lipsa unui viitor coerent, societățile aleg acele fragmente din trecut care le confirmă anxietățile și aspirațiile. Această formă de regresie are loc, susține Bauman, nu printr-o reîntoarcere autentică, ci prin „iterații” – în sensul descris de Derrida –, adică prin repetiții fictive care mimează autenticitatea, dar sînt în realitate produsul unor selecții afective și ideologice.
După 1991, odată cu prăbușirea URSS și triumful neoliberalismului, ideea de progres a fost înlocuită cu o altă formă de determinism istoric: credința că economia de piață va aduce inevitabil democrație. În acest punct, teza lui Bauman își găsește ecou în ultima carte a istoricului Timothy Snyder, Despre libertate (2024): acest nou determinism, deși aparent benign, a creat un gol ideologic și politic, făcînd ca democrația să pară un produs secundar al capitalismului, nu un proiect deliberat. În acest vid de sens, a fost posibilă apariția unor nostalgii politice toxice, în care trecutul este instrumentalizat pentru conturnarea deresponsabilizată a prezentului.
În lipsa unui viitor clar proiectat, memoria devine instrument de control și substitut al viziunii politice. Violența nu dispare, ci este doar externalizată, dar capacitatea statului de a gestiona agresivitatea umană este în declin, cum observa deja Snyder în Black Earth (2016), unde afirmă că, în absența statului și a instituțiilor, „puțini s-ar comporta moral”, iar ideile promovate de Hitler nu sînt mai puțin periculoase astăzi.
Relația cu trecutul devine mai mult decît o chestiune de reparație, de memorie, de justiție tranzițională – devine un simptom al crizei profunde a timpului nostru. Între un viitor evacuat și un prezent instabil, trecutul capătă funcții multiple: consolare, justificare, mitologizare. Îngerul istoriei reclădește azi mormanul de ruine văzut de Benjamin sub forma unor monumentale promisiuni mincinoase.
Raluca Alexandrescu este conferențiar abilitat la Facultatea de Ştiinţe Politice a Universității din București.
Credit foto: Wikimedia Commons
