În preajma Paștelui, Internetul îmi aduce sub ochi acest text, pe care-l și aud rostit, în engleză, de vocea unui actor celebru, evident produsă de IA: „Cel mai mare om din istorie? Nu a avut servitori, și totuși îl numeau Stăpîn; nu avea diplome, și totuși îl numeau Învățător; nu avea medicamente, și totuși îl numeau Vindecător. Nu comanda armate, și totuși regii se temeau de El; nu a cîștigat niciodată vreo bătălie, și totuși a cucerit lumea; nu a trăit într-un castel, și totuși, îl numeau Domn. Nu a guvernat nici o națiune, și totuși îl numeau Rege; nu a comis nici o infracțiune, și totuși L-au crucificat; a fost îngorpat într-un mormînt, și totuși trăiește și astăzi. Împărăția lui nu e din lumea asta, și totuși se găsește în inima celor credincioși. A vorbit despre dragoste și iertare și vorbele sale au transformat milioane de oameni. Nu a oferit niciodată bogății materiale, și totuși îl considerăm bogăția vieților noastre. Chiar dacă nu a lăsat nici un rînd scris, cuvintele Lui au umplut nenumărate pagini. Nu a oferit nimănui vreo putere, și totuși, în numele Lui, atîția lipsiți de putere și-au găsit forța, tăria. În slăbiciunea Lui noi am găsit tăria. În suferința Lui noi am găsit salvarea. El continuă să ne invite și astăzi într-o poveste a mîntuirii, dragostei și vieții eterne. Numele Lui este Iisus Hristos”. Nu știu cine este autorul și o rapidă cercetare nu mă duce nicăieri. Ieșit din fondul anonim al infinitei mașinării (sau ce-o fi Internetul), acest text m-a emoționat. Căci, da, Iisus Hristos a cucerit cu totul inima lumii noastre fiind, mereu, în contradicție cu ea. Dacă privești lumea prin lentila hristică nu poate să-ți apară altfel decît cu fundul în sus. Chiar și cei care nu cred că Iisus Hristos este Dumnezeu întrupat observă imediat că nici un alt om nu a răspuns lumii mai paradoxal și mai puternic, părînd în același timp că i se opune și că o iubește.
Nici o fracțiune de secundă din viața pămîntească a lui Iisus Hristos nu a fost întîmplătoare și nu a fost degeaba. Îmi pare nespus de rău că nu știm și, pesemne, nici nu vom ști mai multe decît știm despre viața lui Hristos; dar înțeleg și faptul că știm atît de multe încît puterea noastră de a metaboliza sensurile faptelor și vorbelor Sale știute este depășită.
Pe pămînt, Dumnezeu întrupat nu a pierdut vremea nici măcar pentru o clipă. Zilele acestea, calendarul și o anume conjunctură m-au dus spre întrebarea: de ce a vrut Hristos să părăsească lumea la prima Lui venire după un proces judiciar? Era Dumnezeu, la care totul este cu putință, așadar putea să moară ca să învieze în orice scenariu. De ce nu a murit ca lider militar într-o bătălie eroică? De ce nu a dispărut pur și simplu de pe coama unui deal, la apusul soarelui, spunînd discipolilor a ultimă vorbă? De ce nu a murit salvînd viața – să zicem – unui copil pe care cineva l-ar fi ucis? Putea orice. Și totuși, scenariul stabilit și urmat acesta a fost, scenariul unui proces încheiat cu condamnarea la moartea, căci zice El apostolilor, anticipînd: „...Fiul Omului va fi predat arhiereilor și cărturarilor, și-L vor osîndi la moarte...” (Marcu 10, 33). Și L-au arestat, și L-au dus în fața tribunalelor de toate felurile, și la cel iudaic, și la cel roman, ba după Luca, și la cel galilean, și în final n-au știut cum să Îl judece și L-au dat pe mîna poporului. Mă amuză juriștii care discută procesul în termenii corectitudinii și justiției. Ba unii chiar consideră acest proces după standardele CEDO – ceea ce e direct caraghios. Să nu fiu înțeles greșit, sigur că merită să analizăm procesul sau, mai bine zis, ce știm noi că s-a întîmplat la acel proces. E important dacă procesul a fost corect după standardele judiciare de atunci? Da. De altfel, Dante, în De Monarchia, insistă că procesul a fost corect și legal. Spune marele italian că numai cu o pedeapsă corectă, justă, legală, putea fi cu adevărat pedepsit păcatul adamic, or cel mai important lucru săvîrșit prin răstignire este condamnarea și pedepsirea păcatului originar. În partea cealaltă, un Giorgio Agamben spune că ce aflăm despre proces este o asemenea bulibășeală, o dezordine imposibil de sistematizat, încît cel mai probabil nu a avut loc nici un proces pentru că, luate la bani mărunți, detaliile care au ajuns la noi nu aduc cu nimic din procedura romană sau evreiască a vremii.
Toată ultima zi petrecută de Hristos pe pămînt, de la arestarea din toiul nopții pînă la moartea de pe cruce, e plină de semnificații. Eu o văd ca pe una dintre cele mai puternice declarații ale lui Dumnezeu despre puterea oamenilor de a judeca, despre puterea oamenilor de a legiui. Oamenii produc legi. Oamenii organizează procese. Pentru asta, oamenii distribuie autoritate și putere de a legifera și de a judeca, în genere, unor invenții de-ale lor numite „instituții”. Mai nou, oamenii s-au decis să funcționeze în lume în virtutea unui principiu numit supremația legii. Nimeni nu e mai presus de legea pe care ei au dat-o. Dar acest „suprem” numit lege nu este, de fapt, infailibil și nici măcar suprem de-adevăratelea. Vedem mereu în jurul nostru legi proaste și nelegiuiți care scapă legii. Să fi fost ultimul mesaj al lui Hristos pentru noi unul în care să ne fi arătat că nu putem face decît legi anapoda și nu putem judeca drept? Așa se pare. Dar atunci de ce ne-a dat rațiune, de ce ne-a dat libertate, de ce a sădit în noi dorința arzătoare de dreptate? Oarbă, desigur, dar arzătoare? Poate că, pe lîngă acest mesaj de smerenie – nu vă făliți că sînteți în stare să puneți în cetate un sistem de drept perfect sau măcar un sistem de drept care să evite nedreptatea! –, mai e ceva. Faptul că a murit cerînd iertare pentru toți cei care l-au ucis este esențial.
Inspirat de Marele Canon al lui Andrei Criteanul, care se parcurge liturgic în perioada de dinaintea Paștelui, fostul Mitropolit al Clujului, Bartolomeu Anania, spunea: „Tema centrală este relația antinomică dintre bunătatea și dreptatea lui Dumnezeu. Dacă El, la Înfricoșătoarea Judecată, îi va osîndi la chinuri veșnice pe cei păcătoși, înseamnă că e lipsit de bunătate; dacă, dimpotrivă, îi va ierta pe toți, fără nici o discriminare, înseamnă că nu e drept. Creștinii care merg pe ultima variantă cad în deznădejde; cei care merg pe a doua cad în laxitate morală. Canonul Sfîntului Andrei Criteanul, în cel mai autentic spirit ortodox, cultivă echilibrul: «Cînd ca un milostiv, vei ședea Judecător...». Așadar, Dumnezeu judecă drept tocmai prin faptul că dreptatea e precedată de bunătate. Prin păcat, omul își prezumă osînda, dar prin credință speră în iertare. Credința omului însă se cere alimentată de conștiința păcatului și, prin urmare, de pocăință, dar fără ca prin aceasta el să pretindă îndreptățire...“.
La Dumnezeu, dreptatea este, întotdeauna, precedată de bunătate. La oameni, desigur, e altfel. Dar nu ar trebui să fie. Înainte să încercăm să fim drepți, să fim buni! Paște cu bine!
