Printr-o nefericită coincidență, oficiali din administrația Trump și uneori chiar președintele vorbesc despre epoca de aur pe care o va aduce actuala administrație. Coincidența este că România a mai trăit o „epocă de aur”, cea a lui Nicolae Ceaușescu. Epoca de aur românească a fost numită astfel începînd cu anul 1980. Contradicția era imensă: propaganda oficială vorbea despre epoca de aur, în timp ce realitatea din economie și traiul populației deveneau tot mai sumbre.
Începînd cu anii ’80, regimul comunist ia decizia să achite datoria externă care ajunsese, în total, împrumuturi plus dobînzi, la aproximativ zece miliarde de dolari. România este prinsă într-o situație economică extrem de complicată de criza datoriilor la nivel internațional din perioada 1979-1981. Regimul comunist făcuse investiții masive în special în sectorul energetic pe baza unor așa-numite credite-furnizor, adică împrumuturi luate de la companiile care furnizaseră tehnologia. Aceste credite aveau particularitatea că erau acordate pe termen scurt, ceea ce a obligat guvernul de atunci să refinanțeze împrumuturile. Astfel s-a ajuns de la dobînzi de 7-8%, pînă în anul 1979, la 13-14%, după 1981. După cîteva episoade de restructurare a datoriei externe (care au inclus și tăieri ale datoriei), regimul Ceaușescu a decis plata integrală a datoriei.
Pentru români a început un proces dureros de lipsuri economice care s-au manifestat în viața de zi cu zi. La nivelul economiei, au fost oprite practic toate importurile, iar cele de materii prime energetice au fost raționalizate drastic. Exporturile, în schimb, au crescut substanțial pentru a putea asigura valuta necesară plăților în contul datoriei externe.
Epoca de aur de la televizor nu semăna deloc cu ceea ce trăiau cetățenii români. Fără a pune taxe vamale, ca în cazul lui Donald Trump, România a fost cîțiva ani (în perioada 1982-1989) o economie închisă practic pentru importuri. Iarna, apartamentele construite în comunism erau foarte slab încălzite din cauza lipsei producției de energie electrică și termică. De asemenea, unele fabrici mari consumatoare de energie electrică sau gaze naturale își reduceau procesul de producție pentru că nu li se furniza suficientă energie.
În cartea Un veac de sinceritate, coordonată de Liviu Voinea, autorii citează statistici care arată că, de exemplu, în anii 1980-1985, cantitatea de carne și a produselor din carne livrată pe piața internă a scăzut cu 20% (aproximativ 150.000 de tone), în timp ce volumul exportat a crescut cu 25%, adică aproximativ 50.000 de tone. Dar nu doar carnea era o marfă deficitară în țară. Toate produsele alimentare de bază lipseau de pe piață internă în cantități suficiente. Cozile la magazinele alimentare erau la ordinea zilei, iar galantarele aproape goale deveniseră o regulă.
În ceea ce privește produsele de îmbrăcăminte sau încălțăminte, piața locală se limita aproape exclusiv la cele fabricate în România, mărfurile din import fiind practic inaccesibile publicului larg. Românilor le era interzis să aibă valută, iar încălcarea acestei reguli ducea la pedepse cu închisoarea. Leul românesc era tot mai slab, iar cursul de schimb dintre moneda națională și o valută (fie dolar, fie marca germană) era stabilit artificial de puținii bișnițari (cum erau numiți în epocă), oameni care îndrăzneau să facă un comerț ilicit (din punctul de vedere al regimului) cu produse provenite din import. De fapt, valutele românilor erau pachetul de țigări Kent sau cel de cafea. Cu ele deschideau ușile unui funcționar public, unui șefuleț dintr-o întreprindere de stat, unui doctor sau unui profesor. Chiar dacă productivitatea era scăzută, numărul de ore de muncă săptămînale era mare, 48. De asemenea, în anul 1985 a apărut un decret guvernamental care cerea tuturor cetățenilor să presteze muncă la proiectele mari de infrastructură. Astfel, datele din volumul coordonat de Liviu Voinea arată că, în anul 1988, 720.000 de studenți și elevi de liceu și 30.000 de profesori lucrau pentru o perioadă de timp în CAP-uri, iar 50.000 de studenți și elevi și 2.000 de profesori contribuiau pe șantierele de construcții. Experții nu ezită să numească muncă forțată obligarea profesorilor, elevilor, studenților sau soldaților și ofițerilor să lucreze pentru perioade mai lungi sau mai scurte în întreprinderi de stat, pe șantiere sau în agricultură.
Exista o raționalizare a produselor de consum. Alimentele, benzina, gazele naturale sau energia electrică erau limitate pentru consumul populației sub o formă sau alta (cartele sau întreruperea livrării). În anii ’80, în zilele de sfîrșit de săptămînă, circulația se făcea după principiul cu soț și fără soț, adică într-o săptămînă aveau dreptul să meargă mașinile cu număr de înmatriculare par (cu soț), iar în săptămîna următoare circulau automobilele cu număr de înmatriculare impar (fără soț). De exemplu, pentru a putea cumpăra un automobil Dacia, timpul de așteptare pentru un simplu cetățean era între patru și șase ani, chiar dacă acesta demonstra că are banii necesari achiziției.
Exemplele pot continua. Dar esențial este că la situația precară a gospodăriilor se adăuga și o gravă încălcare a libertății de exprimare. Drepturile în acest domeniu erau practic interzise, iar propaganda oficială vorbea despre epoca de aur, în timp ce populația simțea pe propria piele minciuna regimului.
Desigur, epoca de aur a lui Ceaușescu este, totuși, departe de epoca de aur anunțată de Donald Trump. Dar încep să apară unele trăsături comune. Dorința de a bloca importurile și de a crește exporturile sau limbajul oficial tot mai festivist sînt zonele în care administrația Trump începe să semene cu regimul comunist. În orice caz, românii care au trăit înainte de anul 1989 și care s-au rupt de nostalgiile comuniste zîmbesc sau au fiori reci pe șira spinării atunci cînd îl aud vorbind pe Donald Trump despre o epocă de aur și despre un viitor luminos. Ei știu că sînt șanse mari să nu iasă nimic bun de aici.
Constantin Rudnițchi este analist economic.
Credit foto: Wikimedia Commons
