Cîte triburi, atîta MAGA

E o tendință aproape universală ca oamenii să-și spună unii altora: „Era mai bine pe timpuri” sau „Înaintașii (strămoșii) erau mai buni ca noi, mai drepți, mai înțelepți, mai aproape de zei sau de Dumnezeu”. Corolarul este eterna (aproape) lamentație: „Lumea decade” („mundus senescit”, cum spuneau medievalii, bătrînețea fiind aici un semn al decrepitudinii). Sub o formă sau alta, oamenii tind să-și imagineze că ei înșiși trăiesc în „epoca de fier”, infestată de toate relele, în timp ce „vîrsta de aur” se află în urmă, nu o dată într-un trecut ancestral. Cred și au crezut la fel toți: aztecii (care visau la epoca lui Quetzalcoatl) la fel ca și romanii (care visau fie la simplitatea „vîrstei lui Saturn”, fie, în vremea lui Augustus, suspinau după puritatea moravurilor republicane); evreii din vremea Templului întîi regretau epoca Judecătorilor sau a lui Moise, așa cum vedem în Biblie, ori chiar revoluționarii de la 1848 se simțeau pigmei față de revoluționarii de la 1789. La fel au crezut sau cred și mulți hinduși, chinezi sau papuași, ca și sîrbi, germani, ruși sau norvegieni. (Despre români știm destule!) Iar acum, iată, cred asta și americanii.

De aici ideea restaurației, devenită principiu politic în modernitate – am putea-o denumi principiul MAGA: „Să facem lucrurile/țara/religia/națiunea noastre mărețe din nou”. Modernitatea începe, de altfel, prin „renaștere”, care aspiră să facă cultura, literele, artele din nou mărețe, ca în Antichitate. Reformatorii religioși, precum Luther sau Calvin, vor și ei să sară peste interregnul presupus întunecat al unei decadențe religioase din trecutul catolic mai apropiat, spre a reveni la o presupusă puritate religioasă apostolică sau biblică. Musulmanii radicali vor să se întoarcă la perioada primordială a „celor patru califi” de după Mahomed. Hindușii radicali – la timpurile Bhagavad Gitei, chinezii – la Confucius. Regula pare a fi deci că trecutul imediat (gen „regnul lui Biden”) este văzut în culori sumbre, în vreme ce trecutul ceva mai îndepărtat, sau foarte îndepărtat, oricum nebulos, incert, este văzut ca măreț. În acest caz, se poate propune „restaurarea” lui – ceea ce cer de regulă mișcările naționale, mai ales cele radicale –, din India și China pînă în Irlanda. Iată că vedem în zilele noastre această nostalgie după o măreție, chipurile, a trecutului ceva mai îndepărtat făcînd politica de stat în țara, teoretic, cea mai puțin ancorată în trecut – Statele Unite.

Aveau și oamenii Epocii de Piatră aceleași suspine? Jinduiau după propria „epocă de aur” (deși nu cunoșteau încă metalul aur)? Credeau și ei că strămoșii lor erau perfecți și virtuoși, ignorînd că, pentru strănepoți, ei înșiși vor deveni expresia perfecțiunii? Aveau oare chiar și cei mai vechi decît ei, oamenii de Neanderthal, de pildă, un fel de MAGA al lor? Și exista, uneori, cîte un Mare Șef neanderthalian care să-l proclame, fie și numai prin gesticulație și zbierete, dacă încă nu știa să cuvînte? Probabil. La fel de capabil era însă acel „MAGA”, ca și cel pe care-l cunoaștem de astăzi din țara cea mai avansată a lumii, să producă ralieri, victorii politice, entuziasme tribale de moment, dar și expulzări, nedreptăți, ticăloșii. Și, judecat cu criteriul adevărului, deopotrivă în epoca toporului de piatră și în aceea a sateliților Starlink, era la fel de fals.