Sifoane și sifonări

Sifon – una dintre numeroasele metafore argotice ale delațiunii – pare să fi pătruns în  ultimii ani, timid, în limbajul colocvial, apărînd uneori în presă și în mesaje din mediul online. Cuvîntul este atestat în literatura care folosește cu intenție, pentru pitorescul lor, elemente argotice („Un sifon din grup mi-a făcut stropeală”, în Mihai Avasilcăi, Fanfan, rechinul pușcăriilor, 1994), precum și în articole pe tema vieții și a limbajului din mediul penitenciar: „dacă mă duceam la cabinetul medical, pozam de «sifon» și nu era bine” (Gazeta de Sud, 16.06.2008); „«Sifon» este cel care toarnă” (Dilema veche, 18.09.2008). Sensul metaforic s-a dezvoltat pornind de la sensul curent al cuvîntului sifon, denumire a unui obiect foarte prezent în viața cotidiană în secolul trecut, descris cu extremă precizie științifică în DEX: „butelie etanșă de sticlă, de material plastic etc., cu pereții groși, folosită pentru păstrarea și debitarea sub presiune a apei acidulate cu dioxid de carbon”. S-a produs, foarte probabil, o analogie între vorbirea inoportună (în fața autorităților) și împroșcarea (bruscă) cu un lichid. 

De la substantiv s-a refăcut un verb a sifona – „Ce mă, ne-ai sifonat? Las’ că vezi tu pe dracu!” (Expres magazin, 1993), „ceea ce sifonează intempestiv face deliciul presei” (Cuvântul libertății, 13.01.2007), „acesta din urmă e acuzat că-și «sifonează» jucătorii la patron” (ProSport 27.11.2009), „acuzat (…) că ar fi «sifonat» la DNA” (Gazeta de Sud, 2010). Verbul a sifona există în dicționarele noastre doar ca împrumut din franceză (din siphonner), cu sensuri exclusiv tehnice: (1) „a trece un lichid dintr-un vas în altul cu ajutorul sifonului”; (2) „a turna un material într-un tipar cu ajutorul sifonului”; (3) „a acidula un lichid cu dioxid de carbon” (DEX).

La rîndul său, verbul a produs un nume de agent – sifonar, „delator, informator”– sinonim cu argoticul sifon: „Se știa că individul e «sifonar» și că se are bine cu cei din conducere” (sursazilei.ro, 2012). Noul nume de agent este omonim cu mai vechiul substantiv sifonar, deja cuprins în dicționare cu sensul „persoană care fabrică apă gazoasă și încarcă sifoane sau care vinde sifoane”. Dacă pentru a sifona și sifonar e posibilă o dublă interpretare etimologică – prin derivare sau prin adăugare de sensuri noi la vechile derivate –, cuvîntul sifoneală („delaţiune”) nu poate fi decît un derivat de la a sifona în sensul său argotic: „Cum le-a depistat, a fost cumva vreo sifoneală?” (facebook.com, 2024); „Facem şi noi o prăduială, nu facem sifoneală” (spynews.ro, 2015).

Nu e urgent ca toate cuvintele și sensurile argotice să pătrundă în dicționarele generale. Cele de mai sus au fost parțial înregistrate în glosarele și dicționarele speciale; sifon și sifonar la Traian Tandin, în Limbajul infractorilor, 1993; sifon, sifonar și sifoneală la Nina Croitoru Bobârniche, în Dicționar de argou al limbii române, 1996; sifon și sifonar la Anca și George Volceanov, în Dicționar de argou și expresii familiare ale limbii române, 1998. Verbul a sifona a căpătat însă în ultimii ani și un alt sens, care ar trebui inclus în dicționarele uzuale, pentru că este foarte prezent în limbajul politic și al presei. Contextul său tipic de utilizare implică referirea la bani, iar sensul este calchiat din engleză, ca metaforă grefată pe accepțiile tehnice ale verbului a sifona. În Cambridge dictionary online, verbul siphon este definit ca „a lua bani, în special în mod necinstit, și a-i folosi pentru alt scop decât cel care le fusese atribuit”. Sifonarea este deci un fel de deturnare de fonduri: „clanurile care sifonează banii publici” (Cuvântul libertății, 11.09.2011), „«Bulina roșie» a arătat cum se sifonează banii către oamenii politici” (Evenimentul zilei, 2.02.2012) etc.

Coexistența celor două sensuri figurate ale verbului a sifona – „a denunța, a trăda” și „a deturna bani, a frauda” – poate produce uneori confuzii. La fel de derutantă este o creație lexicală spontană: sifoană, un feminin ad-hoc al substantivului sifon, lansat de curînd în spațiul public de o tînără deputată și președintă de partid, într-o înregistrare video în care polemizează cu o realizatoare TV. Aproape singurele atestări ale unui substantiv sifoană (cu excepția unei porecle Moș Sifoană, în proza lui Ionel Teodoreanu, și a unui omonim, denumire regională a unei varietăți de struguri) apar în recentele comentarii ironice la enunțul indignat al deputatei: „sînteți doar sifoana, sifoana frustrărilor românilor”. Greu de spus dacă intenția vorbitoarei era de a evoca sensul „denunțătoare” sau (mai curînd) de a reinterpreta metafora tehnică a sifonării unor lichide, prin asociere cu defularea. Forma feminină folosită ca insultă este oricum aberantă și involuntar comică. 

Rodica Zafiu este profesor dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).