Vorba ceea: dacă nu, ce? Păi, dacă nu, nimic!

Am mai spus-o și o mai spun. Pornesc, de data aceasta, stîrnit de un articol care prezenta viziunea din Franța asupra formării cadrelor didactice și de la un comentariu postat de cineva la acest articol. Nu detaliez viziunea franceză, articolul se poate găsi ușor. Comentariul afirma tăios că eficiența cursurilor de perfecționare este inexistentă, acestea fiind inutile, respectiv că adevărata perfecționare se realizează prin experiența de la clasă, prin lecturile zilnice și prin participarea la evaluările naționale. De asemenea, acuza faptul că profesorilor le sînt băgate pe gît aceste cursuri.

Parcursul formării profesorilor începe, este adevărat, în timpul studiilor universitare. Și aici rezonez cu viziunea propusă în Franța, cel puțin parțial. Avem o mare problemă în această privință. Pe de o parte, deoarece studenții de la facultățile teoretice (fie de filologie, fie de matematică, fizică, biologie etc.) tratează modulul psihopedagogic doar ca pe o anexă aproape neglijabilă a cursurilor de specialitate. Acest fapt este datorat și modului în care este gîndit acest modul. Cursurile de metodică și de pedagogie sînt încă tributare unor modele învechite de abordare a specificului didactic, foarte puțin acordate cu domeniile de interes ale tinerelor generații. Metodica este încă reticentă față de inserții din arii ale vieții cotidiene (educația media, educația financiară, educația pentru sănătate etc.), pedagogia este excesiv de teoretică, iar deschiderile către o pedagogie digitală sînt firave. O componentă a problemei o reprezintă și numărul ridicol de mic de ore de practică pe care studenții le efectuează (ar mai fi de discutat, dar nu este locul aici, despre formarea perofesorilor mentori pentru a coordona practica și despre recompensele, cred eu insuficiente, primite în schimb). Părerea mea este că ar trebui să se regîndească la nivel universitar parcursul, astfel încît să existe profiluri cu specific didactic ale specializărilor, care să dezvolte competența didactică asumată ca obiectiv de studenți încă de la începutul studiilor superioare.

Dincolo de încheierea studiilor universitare, odată intrați în sistem, profesorii au o obligativitate reglementată legislativ de a participa la formări succesive, așa-numita formare continuă. Să afirmi că acestea sînt inutile denotă o superbie nejustificată, exact cea care frînează modernizarea sistemului. Genul de profesor care crede că tot ceea ce i se poate oferi sistemic în calitate de informație, de studiu de caz, de exemplificare, de formare, în fond, e sub nivelul său de cuprindere este cel care ține sistemul încremenit în proiect. Sau cel puțin îi frînează modernizarea.

În calitate de formator, dar și de monitor al unor cursuri de formare, am luat contact cu multiple situații. Este adevărat, cursurile de formare pot fi uneori obositoare, se desfășoară după-amiaza și uneori în week-end-uri, necesită și timp de parcurgere a unor module în format online asincron, mai și pretind realizarea unor portofolii pentru evaluare. Poate că unele astfel de cursuri sînt mai subțirele, altele mai consistente. Dar aici aș nuanța, pentru că adesea calitatea este dată de maniera de livrare, de competența formatorilor. Același curs poate fi plictisitor sau foarte incitant, în funcție de formator, de modul în care știe să comunice, de modul în care utilizează resursele și metodele. Dar n-am văzut nici un curs care să fie inutil în sine. Ca să fac o paranteză în care răspund unei observații din comentariul despre care vorbeam, ca să ajungi să fii un bun evaluator la examene ai nevoie de formare în această privință. Evaluarea este o componentă științifică a didacticii și a pedagogiei și am văzut nenumărate cazuri de evaluatori care corectează după ureche, chit că au un barem la dispoziție.

Revenind, apropo de cursurile de formare s-ar mai putea spune multe. Sigur, există grupuri-țintă de atins, poate uneori profesorii se simt presați să le parcurgă, deși nu ar avea neapărat chef. Sigur, poate unii profesori sînt aproape de pensie și nu mai vor decît să treacă mai repede cei doi-trei ani care îi despart de încheierea carierei. Dar pe fond, formarea continuă este cu atît mai necesară cu cît evoluția realităților este mai galopantă și învățămîntul trebuie să încerce să țină pasul. Profesorii de 40-50-60 de ani cu atît mai mult au nevoie de formări cu cît tehnologia informației, spațiul virtualității, cu toate provocările lui, nu au reprezentat pentru ei elemente de formare inițială și mulți nu le-au asimilat în mod privat, din mers. Problema pe care o văd eu mai importantă este a monitorizării ulterioare a punerii în practică de către profesori a ceea ce au învățat la aceste cursuri. În privința aceasta, ar trebui construite niște instrumente eficiente de lucru, inexistente cu desăvîrșire acum. În plus, momentan, deși există obligativitatea acumulării unui număr de credite prin formare, dacă nu le acumulezi, nu pățești mai nimic. Vorba ceea: dacă nu, ce? Păi, dacă nu, nimic!

Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română. Cea mai recentă carte publicată: O rochiță galbenă, ca o lămîie bine coaptă, Editura Polirom, 2022.