În vara anului 1915, în timp ce lupte grele se purtau pe fronturile Primului Război Mondial, un agent al Ministerului Munițiilor din Londra a fost trimis, în secret, în Elveția. Misiunea sa era să asigure procurarea unor instrumente esențiale pentru arsenalul britanic: binocluri de cîmp. În epocă, binoclul reprezenta o tehnologie de vîrf, care asigura o bună scanare a orizontului din tranșee și, prin urmare, o bună ochire și țintire a inamicului. Doar că în Marea Britanie acest instrument lipsea cu desăvîrșire. Companii britanice care să fi fost capabile să asambleze binocluri existau, dar acestea se bazau pe sticla de precizie importată din Germania (60%), doar 10% din acest material provenind de la firme autohtone (30% se importa din Franța, însă la declanșarea războiului francezii au blocat exporturile pentru a-și asigura propriile necesități).
Englezii se confruntau, așadar, cu un deficit primejdios. Ilustrativ pentru situație a fost apelul făcut de feldmareșalul Lord Roberts către cetățeni să doneze armatei orice binocluri, ochelari de operă sau telescoape pe care le dețineau. Au fost donate vreo două mii de piese – absolut insuficient, firește. Iar aici intervine agentul trimis în Elveția. Misiunea sa nu era doar secretă, ci de-a dreptul uluitoare: acesta era trimis să încerce să încheie un acord pentru a obține binocluri din surse… germane. Ce au zis germanii? Relatarea oficială a departamentului responsabil din cadrul Ministerului Munițiilor din Londra răspunde: „Prin canale elvețiene s-a stabilit, din informațiile primite din Germania, că Ministerul de Război german ar fi dispus să ofere Guvernului britanic următoarele cantități de binocluri: 32.000 de binocluri imediat și 15.000 pe lună în viitor”. De ce? De ce să dai inamicului o resursă care sigur se va întoarce împotriva ta? Pentru că, se pare, germanii aveau și ei nevoie disperată de ceva în schimb, de cauciuc, iar Marea Britanie era printre cei mai mari producători de cauciuc din lume.
Ce s-a întîmplat în continuare este supus dezbaterii, întrucît aceeași sursă oficială din Ministerul Munițiilor sugerează că în ciuda acestui acord, în esență ilicit, Marea Britanie a decis să caute surse de binocluri în altă parte. Totodată, însă, investigațiile istoricilor militari asupra chestiunii au scos la iveală un memorandum din Arhivele Naționale ale Marii Britanii în care se menționa o livrare de 32.000 de piese în august 1915. Nota respectivă pare că a fost ulterior eliminată de la dosar.
În tot cazul, aplicat sau nu, un asemenea acord pune lumina pe importanța resurselor (în război și nu numai). Efectele dependenței se văd cu ochiul liber.
Istoria continuă. Cu sau fără binoclu. Poate cu ochelari de operă.
Mihaela Simina este licențiată în istorie (specializarea Relații Internaționale), scriitoare, coprezentatoare și coautoare (comentariu și scenariu) a serialului documentar România construită.
.jpg)
.jpg)
.jpg)
