Nevoia de eroi

În piesa de teatru Galileo Galilei de Bertolt Brecht există un schimb de replici de care mi-am adus recent aminte. După ce savantul abjură, unul dintre discipolii săi, pe nume Andrea Sarti, e cuprins de dezamăgire. Andrea e tînăr, aprins, un briliant repezit, așa că își manifestă dezamăgirea potrivit vîrstei și vigorii hormonale: este aprig, ține discursuri radicale, condamnă lașitatea, vrea puritate, vrea măreție, vrea eroism! El este nefericit că maestrul său, la care ținea mult, nu a preferat varianta eroică a rezistenței și, deci, a martiriului. Galilei ar fi trebuit să moară pentru adevărul lui – pretinde, maximal, Andrea. O atare atitudine l-ar fi înnobilat nu doar pe Galilei, ci o întreagă societate, o întreagă lume, căci a muri pentru adevăr este sublim, este ca și cum ai muri pentru toți oamenii. Sintetizînd efectele socio-istorice ale refuzului unui spirit superior de a sfîrși eroic, Andrea Sarti spune, într-o formulare rapidă și furioasă: „Vai și amar de țara care nu are eroi!”, cam la fel cum spunem și noi, cînd nu ne place ceva, „Vai și amar de țara în care...” – și numim ceva-ul antipatic. Galilei aude, fără să fie văzut, remarca tînărului său discipol, intră în scenă și îi dă replica: „Vai și amar de țara care are nevoie de eroi!”. Într-o versiune de teatru radiofonic, vocea tînărului este a lui Victor Rebengiuc, iar vocea lui Galilei este a lui George Calboreanu.

Deși la auzul numelui lui Brecht sîntem imediat tentați să îi înșirăm păcatele politice, haideți să le trecem cu vederea acum. La fel, să trecem și peste falsurile grosolane cu privire la Galilei pe care această piesă le propagă ideologic. Oricît de falsă și de marxistă ar fi piesa lui Brecht, acest schimb de replici este de o puternică autenticitate: „Vai și amar de țara care nu are eroi!”, „Vai și amar de țara care are nevoie de eroi!”. Să ne concentrăm pe el.

Prima remarcă pe care o fac este că, dintre cele două personaje – paradoxal, poate –, tînărul exprimă lumea veche și bătrînul exprimă lumea nouă. În lumea veche, nevoia de eroi era indiscutabilă. Eroii erau reperele fundamentale, morale și identitare, iar tinerii erau educați pentru a crește în ei disponibilitatea spre eroism. O țară care nu mai putea produce eroi nu mai putea produce viitor. Vai de ea! Era expusă pieirii. În lumea nouă, modernă, însă, eroismul este serios teșit. Mai întîi, prin trivializare. Eroii nu mai sînt personaje extraordinare, care dau dovadă de trăsături morale de o putere ieșită din comun.

Eroii sînt, în modernitate, oarecare – everyman. Pentru o vedetă a zilelor noastre, care se bucură în contemporaneitate de un prestigiu echivalent cu cel al unui erou în antichitate, solistul Bono, eroi sînt oamenii care, după ce comit o greșeală, o recunosc și se îndreaptă. Pentru o altă vedetă a zilelor noastre, nu mai puțin „iconică”, baschetbalistul Michael Jordan, eroi sînt părinții lui, că l-au crescut cu greu. Pentru mulți dintre noi, eroi sînt părinții, deși nu au făcut nimic eroic, ci doar ne-au iubit și ne-au ocrotit și ne-au învățat de bine. E normal să le fim recunoscători pentru asta, e normal să îi iubim la rîndul nostru – dar asta nu înseamnă că sînt eroi. Eroismul nu este, totuși, același lucru cu devoțiunea paternă/maternă deși este, adesea, la fel de important pentru noi.

Însăși expresia „eroul meu”, care arată faptul că eroii sînt ceva de consum personal, privat, ceva cu relevanță pur subiectivă și nu mai sînt eroi ai cetății, eroi de pe urma cărora trăim noi toți, indică o efasare a proeminenței lor. 

Apoi, mă gîndesc la toată linia de supereroi ai ficțiunii zilelor noastre: Superman, Spiderman, Batman, Superwoman și care vor mai fi. Succesul poveștilor cu ei indică o lipsă totală de apetit pentru eroii adevărați, de fapt. Ni se transmite – și credem – că eroii există doar în ficțiuni aproape delirante, în imaginații infantile.

Modernitatea este triumful ideii egalității și victoria deplină a subminării ideii de ierarhie. Nu mai putem admite că există măreție, că există oameni excepționali cu adevărat. Modernitatea a extirpat din om instinctul tragicului, or fără acest simț eroii nu mai pot fi percepuți și eroismul nu mai poate fi apreciat. Însăși ideea de „om excepțional” s-a trivializat. Excepțional nu mai este Ahile, pentru că el, oricum – ne șoptește modernitatea –, nici nu a existat sau, dacă a existat, nu a fost chiar așa. Un om excepțional este portarul care șterge cățelul nostru pe lăbuțe cînd revenim în bloc după plimbărica de dimineață deși așa ceva nu e în fișa postului, excepțional este profesorul care produce olimpici internaționali, excepțional este inginerul care a construit podul nu știu care.

Revenind la schimbul de replici din piesa lui Brecht, aș face rapid și o a doua remarcă. După Hegel, eroii întrunesc trei trăsături. Mai întîi, eroii sînt aleși de destin și nu își aleg ei destinul eroic. Eroii sînt, așadar, aleși și chemați cam în același sens în care sînt aleși și chemați apostolii. Eroismul nu este o opțiune individuală, ci este răspunsul dat unei chemări irezistibile a destinului. De aici decurge a doua lor trăsătură: eroii nu sînt conștienți de eroismul lor. Sigur că eroii știu bine ce fac, dar nu sînt conștienți de anvergura eroică a  acțiunii lor. Poate că simt că fac ceva ieșit din comun, dar nu au conștiința propriului eroism. Ei fac ce sînt chemați să facă fără să aibă măcar intuiția însemnătății acțiunii lor. În fine, zice Hegel, eroii împlinesc necesitatea. Rezist tentației de a explica ce înseamnă, în termeni hegelieni, necesitatea (mi-ar trebui vreo zece pagini de revistă), după cum rezist și tentației, căreia Hegel nu i-a rezistat și rău a făcut, de a particulariza conceptul. Mă abțin, așadar, să dau exemple de eroi. În orice caz, așa priviți eroii, tînărul Andrea pare că are dreptate cînd spune că o societate care nu mai poate produce asemenea indivizi excepționali este „vai și amar de ea”. Dar Hegel mai spune ceva: că eroii apar numai în vremuri barbare, în momentele în care civilizația este cu adevărat amenințată. Are dreptate, așadar, și Galilei, cînd deplînge starea unei societăți care are nevoie de eroi, căci eroii apar numai la mare ananghie și o societate la mare ananghie este „vai și amar de ea”.