Lumi concentrice

Recunosc că nu m-am gîndit foarte mult pînă acum la pregătirea actorilor pentru un spectacol de teatru, la momentele de dinaintea intrării în scenă. Am avut ocazia să-i felicit după reprezentație, de cîteva ori, dar n-am fost în cabinele lor înainte. Asta pînă la vizita mea de la Iași, cu ocazia aniversării de 75 de ani a Teatrului pentru Copii și Tineret „Luceafărul”, cînd un spectacol numit chiar La cabine m-a făcut să văd teatrul altfel decît în forma lui clasică. Practic, actorii au rămas pe loc, iar eu m-am plimbat, pe rînd, prin patru cabine. Ba mai mult, am fost singurul spectator al fiecărui actor, putînd observa îndeaproape ce se petrece în această trecere de la persoană la personaj și care sînt rutinele actoricești înainte de începerea spectacolului.

Am aflat, de la cei patru actori, pe care astfel am ajuns să-i cunosc mai bine, stînd la cîțiva pași de ei, despre importanța didascaliilor – acele indicații scenice puse între paranteze –, despre cum ele pot da bătăi de cap și cînd există, și cînd lipsesc, trucuri pentru a nu te încurca la un cuvînt mai complicat ori exerciții pentru a-ți drege vocea (foarte utile, mi s-a spus, dacă șeful te trezește dimineața și vrei să ascunzi la telefon acest lucru), ba chiar am dat replica și am observat cum se schimbă tonalitatea și starea cînd zîmbești. Mi s-a mărturisit că a fi coleg și de scenă, și de viață cu cineva are și plusuri, și minusuri, că plînsul nu vine, cum credeam eu, de la faptul că actorii se gîndesc la ceva trist din viața lor reală (ar însemna că ies din rol), că este o provocare să joci un rol de bărbat și să faci totul diferit, dar și că, în Albă-ca-Zăpada, există riscul să te huiduie copiii, dacă o joci pe mama vitregă cum se cuvine. Acest spectacol a fost conceput și scris de Oltița Cîntec, teatrolog și manager al Teatrului „Luceafărul”, așa încît să uimească, să deconstruiască forma cunoscută a teatrului și să-i sporească, în acest mod, atractivitatea.

Stația clovnilor, un spectacol non-verbal de Ana Crăciun Lambru, conceput la final de pandemie și selectat în evenimente internaționale, l-am înțeles cu adevărat prin ochii a doi băieți de 5-6 ani din spatele meu. Ei au simțit nevoia să pună nume personajelor, din momentul în care intrau în scenă: doamna Pasăre, domnul Boschetar, doamna Dulap. Au observat pe loc că ceasul s-a transformat în lună și apoi și-a revenit, că mușchii erau, de fapt, niște bile mari pe sub costum, că muzica a devenit tristă, iar la final au recunoscut, răspicat, că le vine să plîngă.

În Uriașul egoist, dramatizare după Oscar Wilde, recompensat cu premiul pentru cel mai bun spectacol și premiul pentru regie (Radu Nica) la Festivalul „Gulliver” Galați, copiii aplaudă cînd Crivățul introduce în scenă Grindina, Gerul și Zăpada. Cînd Uriașul anunță că închide grădina pentru copii și o împrejmuiește cu un zid înalt strigă „Ba nuuuu!”, iar la „Cred c-a venit primăvara...” aprobă imediat „Daaa!”.

Marea surpriză pentru mine au fost culisele spectacolului O poveste japoneză, cu dramatizarea și regia semnate de Irina Niculescu Lewandowski (SUA), spectacol care a primit trei premii – pentru regie, interpretare și cel mai bun spectacol – la Festivalul Internațional „Puck” din Cluj-Napoca. În povestea luptătorului sumo Munte de orez și a delicatei Marume, cu elemente din mitologia japoneză, măiestria marionetiștilor face să pară că vezi în scenă actori adevărați, nu niște păpuși. Aflu că există reguli clare de imaginare a păpușilor de teatru – ele trebuie să fie funcționale pentru actori, nu e suficient să fie frumoase. Prin urmare, sînt rodul unei colaborări între scenograf, sculptorul de păpuși și actor, iar acestuia din urmă trebuie să i se potrivească, pentru că felul în care fiecare își aranjează ațele e unul personal. Teatrul „Luceafărul” are un atelier de producție, unde sculptorul de păpuși Constantin Butoi, absolvent al Universității de Arte „George Enescu” din Iași, îmbină precizia și tehnica cu desenul și arta, modelînd, pînă acum, mii de păpuși.

Am lăsat pentru final spectacolul Orașul, realizat de muzicienii din trupa Fără Zahăr, pentru că, deși se joacă de cîțiva ani deja, este la fel de actual și de reprezentativ nu numai pentru Iași, ci și pentru oricare oraș mare, supraaglomerat, cu periferie, studenți care trimit vești și primesc pachet de acasă, copii care aleargă de la cursuri la sport și la meditații, trafic în care timpul pare că se lungește și oameni veșnic grăbiți. Patru actrițe talentate cîntă, schimbă instrumentele, interpretează versurile vesele, ironice, neașteptate. Nu știu dacă, într-o metropolă, „sîntem cu toţii stafide într-o prăjitură din ciment”, cum spune Fără Zahăr, dar Iași a fost pentru mine nu doar un decor, cît mai degrabă un organism viu, pregătit să devină, pentru cîteva zile, „acasă”.

Foto: O poveste japoneză, credit foto: A. Docea