Orașul mare anonim

Autocrațiile exercită un control total asupra individului, pe cînd democrațiile își extrag legitimitatea din încrederea cetățenilor. Încrederea și controlul nu sînt neapărat două concepte antagonice, însă încrederea este și rămîne preferabilă controlului, cel puțin în privința relațiilor sociale. Cred că emoția profundă declanșată în societate în contextul evenimentelor din ultima perioadă se datorează unei profunde crize de încredere ce se manifestă în raport cu sinele, cu cel de lîngă noi și, mai ales, în raport cu instituțiile statului.

La începutul secolului trecut, filosoful Georg Simmel scria despre „orașul mare anonim”, ca metaforă a lumii democratice occidentale. În acest „oraș” coexistă un număr impresionant de oameni care nu se cunosc între ei și care își urmăresc consecvent propriile interese, aspirații. Ceea ce asigură totuși coeziunea acestui grup social eterogen este încrederea. În relaționarea noastră cu cei din jur, încrederea presupune trei elemente principale: controlabilitate, predictibilitate și cunoaștere. Cu alte cuvinte, poate nu ne sînt familiari ceilalți participanți la trafic, cel care se așază lîngă noi în autobuz sau cel care ne vinde un anumit produs, însă, chiar și așa, proiectăm asupra acestora anumite tipare comportamentale pe care le considerăm adecvate, fiindcă noi înșine le-am adopta în contextul respectiv.

Similar, dar totodată cu anumite particularități se conturează și încrederea în raport cu structurile instituționale ce compun statul. La o primă vedere ar putea părea oarecum artificială o astfel de distincție, întrucît, pe bună dreptate, tot oamenii sînt cei care „populează” instituțiile statului. Chiar și așa, prin consacrarea lor la nivel constituțional ori legislativ, instituțiile tind să dobîndească o identitate proprie, diferită. Aceasta ajunge, nu de puține ori, să fie umbrită, cel puțin în percepția publicului larg, de imaginea persoanelor care vremelnic conduc respectivele instituții sau activează în cadrul lor. Astfel, încrederea se construiește pe baza a două coordonate: experiențele acumulate în raport cu o anumită instituție, respectiv relatările privitoare la aceasta, provenite din cele mai diverse surse (cunoscuți, rețele de socializare, mass-media, literatură de specialitate etc.). Experiențele sînt, prin excelență, particulare și pot fi cu greu prelucrate, pe cînd relatările, puternic influențate de evoluția opiniei publice, comportă adesea ajustări, instrumentalizări, avînd la bază varii motivații.

Încrederea ascunde un paradox: pe cît de greu se cîștigă, pe atît de ușor se pierde. Erodarea încrederii în clasa politică și, implicit, în instituțiile statului produce consecințe serioase, precum cele din prezent. Pentru a putea combate această criză de încredere se vorbește despre necesitatea activării și implicării continue a cetățenilor în procesul de luare a deciziilor, nu doar la momentul cînd aceștia sînt chemați la urne. Sună, fără îndoială, atractiv, însă trebuie să ne gîndim cum poate fi atins acest deziderat. Resorturile juridice existente reacționează lent la noua dinamică socială. Nici nu prea e de mirare, avînd în vedere butada juriștilor conform căreia legea este mereu cu un pas în urma evoluțiilor sociale. În prezent, rețelele de socializare par să fie singurele entități care răspund la această nevoie a cetățeanului de a fi băgat în seamă, hrănindu-i convingerea că prin postările sale participă, de fapt, la viața cetății și, implicit, la procesul decizional.

În fapt, această impresie nu se verifică. Rețelele sociale favorizează izolarea și polarizarea, întrucît creează „bule” din care fac parte oameni cu interese, opinii și valori comune. Membrii acestor „bule” virtuale se solidarizează, capătă încredere unul în altul, însă, cel mai adesea, cu prețul înstrăinării față de ceilalți. În viața reală, aceste „bule” ajung frecvent să intre în conflict, iar confruntările astfel rezultate, chiar bazate pe argumente valide, determină, de cele mai multe ori, o acutizare a pozițiilor inițiale. Altfel spus, încrederea generează toleranță, pe cînd polarizarea, mai ales cea indusă, o compromite.

Cred că într-adevăr riscăm să ne pierdem capacitatea de a asculta detașat și critic. Discursul public devine din ce în ce mai superficial, iar evaluarea acestuia sumară și pe baza unei grile de criterii la fel de înguste. O opinie este etichetată ca fiind bună sau rea, de stînga sau de dreapta, conservatoare sau progresistă, doar prin raportare la emitent, fără a mai face o analiză pe fond. Se pierde din vedere că astfel de judecăți au la bază o apreciere pur subiectivă, care, la rîndul ei, este alterată de propriile preferințe politico-ideologice, de prejudecăți sau stereotipuri. Sociologul german Hartmut Rosa spune că ne-am obișnuit să susținem că într-o democrație funcțională fiecare voce trebuie să se poată face auzită, însă, în același timp, am uitat că avem nevoie de urechi capabile și dispuse să asculte ce anume vrea să transmită acea voce.

Cosmin Țugui este student la Facultatea de Drept a Universității „A.I. Cuza“ din Iași.

Credit foto: Wikimedia Commons