Doi pe o bicicletă, prin politică

Dacă aș fi fost, cu adevărat, unul dintre aceia care se pricep la toate cîte nu necesită nici o pricepere anume, v-aș fi vorbit despre cupluri/carteluri/duouri politice uitîndu-mă insistent la alegerea președintelui și a vicepreședintelui din SUA, învîrtindu-mă în jurul lui Trump & Vance – poate și al lui Pence, la past tense – pînă amețeau și ei.

Sigur, aș fi zis una-alta și despre cazurile în care doi colegi de apartament au (avut) ambiții politice, cu – iertați slang-ul! – „Billary” în prim-plan (tîrziu m-am prins că nu e nici o misoginie la mijloc și chiar nu li se putea spune „Hillbill”). Ca să vă impresionez total, v-aș fi purtat din Chile în Hong Kong, trecînd prin Polonia, explicîndu-vă tehnic scrutinele binominale.

Cum nu sînt, totuși, decît un mic-burghez oltean și european, vă duc doar pînă în Franța, unde, de vreo zece ani, consilierii departamentali sînt aleși binominal. Pour la parité, adică un homme et une femme! Candidaturile se depun obligatoriu la dublu mixt și alegătorul nu poate vota decît o pereche. De exemplu, în 2021, în regiunea Normandie (vai, numele vasului care i-a dus pe Ilf și Petrov în America!), departamentul Calvados, cantonul Le Hom, Bruno François și Sylvie Jacq (dreapta) i-au bătut pe Guy Bouillard și Marine Brion (stînga).

Sigur că nu vă/mă interesează asta! V-am tras aici doar pentru a ajunge la numiții Bouvard și Pécuchet, care, acum mai bine de un veac și jumătate, s-au ocupat, printre atîtea altele, și de politică – la fel cam ca pricepuții de care vorbeam mai sus. Poate că nici ei nu m-ar fi interesat dacă, la cîțiva ani de la apariție – pe vremea cînd „Stan și Bran” erau doar doi neica nimeni de pe la noi și mai aveau mult pînă să devină traducerea lui Laurel & Hardy –, n-ar fi atras atenția unui june român care își făcea mîna de critic literar.

Acesta observa bine că, prin a lor „tovărășie comică”, „pesimismul se furișează pretutindeni”, dar nu îi lua prea în serios, considerîndu-i „o cădere pentru un Flaubert”. În următorii 50 de ani, a făcut cam ca ei: s-a băgat în toate. De unul singur, cu o excepție! Chiar știind de Bouvard și Pécuchet, de Farfuridi și Brînzovenescu – și o mai fi știut el de mulți din scrierile latinești și chirilice (metodice?) –, în politică, Nicolae Iorga nu s-a ferit de tovărășii mai mult sau mai puțin comice, mai mult sau mai puțin triste. El, unicul în atîtea privințe, a ieșit în fața națiunii mai întîi la braț cu sinistrul A.C. Cuza („conducătorii partidului naționalist”), apoi cu scrobitul Maniu (au coprezidat un partid care nu prea a existat), cu prezumțiosul Averescu (față de care a acceptat, strategic, chiar o poziție secundă, doar pentru a se alege deputat) și cu combinatorul Argetoianu (nu zicea lumea că Iorga e prim-ministru în Guvernul Argetoianu?). S-a înscris perfect în peisaj, căci n-a fost singurul cuplaj politic al nici unuia dintre cei amintiți. Cuza a ajuns să dea numele unui guvern cu Goga. După Iorga, Maniu a intrat într-un duo de durată cu Ion Mihalache (avem azi un partiduscul care-și zice „PNȚ Maniu-Mihalache”), dar a făcut un dans periculos și cu Zelea Codreanu (cu alții mai mici alături), iar într-un final dramatic, a intrat în tandem cu rivalul tradițional – în anii ’40, lumea vorbea despre „Maniu și Brătianu”.

Averescu mai fusese cu Take Ionescu înainte de Iorga, se lăsase dublat de Argetoianu și apoi de Goga, iar după plecarea celui din urmă, avea să încerce un cuplu cu Gh. Brătianu. Formal, era vorba, de fiecare dată, de un „cartel” politic, dar cum politica era puternic personalizată și partidele strîns legate de lideri, lumea reducea totul la aproprierea celor din urmă.

Iertați-mă că îndrăznesc să zic „istoria e...”, dar, de multe ori, e cinică! La puțin timp după ce și-a publicat Pagini de critică din tinerețe, Iorga a fost, după cum știm, asasinat de legionari – el, care contribuise cît de cît la impunerea în mentalul public a duoului mitic „Moța și Marin”. S-a întîmplat în timpul „statului național-legionar”, considerat un regim „dual” (vezi recenta carte a istoricului Florin Müller), în care generalul Antonescu împărțea puterea cu legionarii și se urca la tribună „șold la șold” cu șeful acestora, Horia Sima. Cînd a scăpat de el, Ion Antonescu și l-a strîns aproape, ca număr doi și locțiitor, pe Mihai Antonescu, formînd un cuplu solid, numit, firește, „Antoneștii”. Amintesc doar că, din timpul războiului, multe „legi” începeau cu formula „Noi, general Ion Antonescu” și se încheiau cu semnătura „Mihai A. Antonescu”. Au și sfîrșit împreună.

Pentru regimul comunist, cînd zicem cuplu, ne gîndim automat la cabinetele 1 și 2. Noutatea istorică era nu atît faptul că „tovarășa de viață” a conducătorului juca un rol politic – asta se întîmplase și mai înainte, de la Maria lui Ferdinand la cea a lui Ion Antonescu, neuitîndu-le nici pe Veturia lui Goga și Duduia lui Carol –, cît relativa formalizare a acestui rol, prin cumularea de funcții și promovarea propagandistică care le făcea, de facto, numărul 2 în partid și în stat (iarăși cuplu!). Cazul românesc e extrem, dar merită să aruncăm o privire și prin alte părți, de exemplu la Mao și Jiang Qing, Erich și Margot Honecker, Todor și Liudmila Jivkova. Ar mai fi de studiat și duourile de tranziție de la vîrful puterii comuniste, fie ele real-concurențiale, precum Hrușciov-Malenkov, fie de formă, precum Dej-Groza sau Dej-Apostol.

Așa ceva ar fi trebuit să fie, zic unii, și după căderea Ceaușeștilor. Nu știu. Cert e că românii s-au trezit cu formula Iliescu-Roman, cultivată pentru a obține sprijinul unor categorii cît mai diverse de populație, de la mineri la fetele de la APACA. N-a ținut și, destulă vreme, n-am mai văzut nimic asemănător, pînă cînd, la ieșirea din scenă a lui Iliescu, a apărut ideea de a face campanie la dublu, adăugînd fiecărui prezidențiabil cîte un prim-ministeriabil (Năstase-Geoană vs. Stolojan-Băsescu, transformat în Băsescu-Tăriceanu). Cam tot așa s-a întîmplat și șapte ani mai tîrziu, cînd șefii USL au început să bată (la cap) țara în tandem, cîntîndu-și iubire veșnică. Azi, candidează unul împotriva celuilalt. Cel mai recent exemplu celebru este „coaliția Nicu și Marcel”, pe care o avem proaspătă, chiar dacă nu clară, în minte.

În ultimii ani, cîțiva political scientists din full democracies s-au ocupat de „leadership couples”, „co-leadership”, „political tandems”, „political duos”, începînd prin a deplînge – ca orice scholar serios – faptul că fenomenul a fost neglijat.

Dacă politicienii români ar fi aflat definiția australienilor Strangio, Hart și Walter (2015) – „doi factori-cheie de decizie cu abilități, instincte și rețele complementare care colaborează pentru realizarea reformelor” –, sigur am fi auzit-o de multe ori pînă acum!

Chiar în 2024, cînd în România nu se mai știa cine cu cine și împotriva cui joacă, Alberto López Ortega, de la Universitatea Liberă din Amsterdam, publica un studiu despre „resurgența duourilor” pe care „Europa a cunoscut-o în ultimele decenii”. Zicea și el că fenomenul nu e nou, trimitea la Roma antică și la Spania medievală, dar aprecia că, în zilele noastre, se vede o „renaștere”, sub două forme: 1) apariția unor viceprim-miniștri puternici, „seconds-in-command”, în guvernele de coaliție – cu exemple din Spania, Italia, Austria; 2) conducerea duală a partidelor politice, copreședinția, cu scopul de a atrage segmente diverse de electorat – practică lansată de partidele ecologiste, dar răspîndită și la altele, exemplul cel mai bun fiind Germania. Nu insist asupra concluziilor studiului în privința preferințelor (s)electoratului, pentru că, se vede cu ochiul liber, cele două cazuri nu există la noi.

Am avut niscaiva copreședinții de partide, însă doar tranzitorii (motiv pentru care nu au fost luate în seamă de cercetătorul amintit), la fondare sau după fuziune, pînă cînd unul a reușit să se impună. Cît despre conducerea duală a guvernelor, ea trimite cu gîndul mai degrabă la Iorga-Argetoianu sau, în cu totul alte condiții, la Antonescu-Sima.

După 1990, regimul nostru semi-cumva a făcut ca liderii care s-au prezentat în tandem să își împartă, măcar ca deziderat, funcțiile de președinte și prim-ministru. Dacă „funcția supremă în stat” nu a putut fi obținută (repede), pretendentului i s-a rezervat onorantul rol de președinte de Cameră parlamentară, protocolar superior partenerului prim-ministru – practic, sinecură cu SPP. Intrarea în guvern, ca vice, l-ar fi plasat într-o poziție poate mai solidă, dar oficial și simbolic inferioară celuilalt. Chiar dacă au existat viceprim-miniștri (miniștri de stat), ei nu au fost percepuți ca niște key players și, în nici un caz, nu au format un duo cu prim-ministrul.

Cuplurile politice românești au fost, aproape întotdeauna, și în interbelic, și în postdecembrism, slabe – am zice că nu mariaje, nici măcar uniuni libere, ci un fel de concubinaje – și de scurtă durată.

Politicienii noștri s-au dovedit cam ușuratici, degrabă schimbători de partener. De aceea, cred că nu e drept să îi etichetăm „Stan și Bran”, „Pat și Patachon”, „Lolek și Bolek”, cum ne vine adesea. Toți ăștia, cu toate năbădăile lor, au fost duouri solide și longevive. Ai noștri se pun unul lîngă altul conjunctural, pentru a strînge voturi și/sau mandate sau doar pentru a crea impresia de mulțime, forță, solidaritate, pentru a fi trași-împinși la guvernare. E, ca la Ilf și Petrov, „nu o simplă unire de forțe, ci o continuă luptă între două forțe”, cu deosebirea că lupta nu e „rodnică”, nu duce la „o simbioză spirituală deplină”, ci, dimpotrivă, erodează pînă la ruptură.

Uniți de principiul simplu „unde-s doi, puterea crește”, partenerii politici ajung să se certe tot din cauza puterii. Dacă își ating obiectivul comun, fiecare vrea mai mult decît celălalt, poate chiar tot; dacă nu și-l ating, pornesc reproșurile reciproce și nu sînt dispuși să mai încerce.

Ne-a explicat clar Jerome K. Jerome cum (nu) merge treaba: „Cu tandemul ăsta, tot timpul ai neplăceri. Teoria celui din față este că acela din spate nu face nimic; teoria celui din spate este că dimpotrivă, doar el asigură forța motrice, iar cel din față nu face decît să gîfîie”. Tot ce pot să adaug e că discuțiile sînt și mai aprige dacă cei doi sînt dispuși nu față-spate, ci stînga-dreapta. Nu are rost să ne batem capul pentru a afla care e adevărul. Știm, de la Bouvard și Pécuchet, că „ordinea politică încurcă ordinea fizică”.

Mihai Ghițulescu este lector univ. dr. la Universitatea din Craiova, Facultatea de Științe Sociale, Departamentul de Istorie, Științe Politice și Relații Internaționale. Autor al mai multor monografii și articole pe teme de istorie politică modernă şi contemporană.