La cramă, cu telegondola

Pe măsură ce avansez cu serialul despre America, am senzația că merg cu vîntul în față. Un vînt care se tot întețește. De unde, la sfîrșitul lunii martie, cetățenii români trebuiau să scape de corvoada vizelor în Statele Unite, povestea s-a amînat sine die. Administrația Trump impune taxe vamale Uniunii Europene, iar România și Europa sînt privite parcă tot mai ostil și fără motive evidente. E ca atunci cînd un bun prieten îți întoarce brusc spatele, fără să înțelegi de ce. Se vede că politica are o prea mare putere de a afecta oamenii și sentimentele. În orice caz, indiferent de traiectoria de moment, America rămîne o țară la fel mare și interesantă, și cred că merită să continui să povestesc, în următoarele cîteva episoade, despre locurile pe care le-am descoperit. 

Dacă în Silicon Valley se produce IT de cel mai înalt nivel, la vreo sută și ceva de kilometri mai la nord, în Napa Valley, se produce o născocire umană cu mult mai veche. Cele mai celebre vinuri californiene își au originea în această regiune plină de podgorii. Oamenii de aici au muncit serios și vreme îndelungată pentru a reuși să obțină vinuri apropiate ca valoare de ceea ce francezii, italienii sau spaniolii produceau de secole. Am mai spus că americanii au o predilecție de a imita elemente ale civilizației europene, iar dintre acestea, vinul, bineînțeles, nu putea lipsi. Mai mult, proprietarii de podgorii și crame din Napa Valley au conace și castelașe construite în stiluri europene, uneori pe vîrfuri de deal, care te fac să te crezi pe undeva prin Toscana. În drum spre Napa Valley, parcurgem întîi o șosea extraordinară, cu largi curbe printre dealuri verzi, plină de mașini noi și frumoase, înșiruite pe multe benzi. Intrăm în San Francisco pe care-l traversăm în viteză (urmează să-l vizităm mai pe îndelete peste cîteva zile) și care ne uimește cu străzile lui în pantă. Acolo, bineînțeles, mașina noastră, deloc rea nici ea, se transformă totuși, ca prin farmec, în mașina locotenentului Bullitt, acel Mustang verde închis, cu sunetul fantastic al motorului lui, care în timpul celebrei urmăriri din film ține loc, minute bune, de orice coloană sonoră. Noi sîntem Steve McQueen, dar e adevărat că nu-i zărim pe infractorii din Dodge Charger, ca să le luăm urma. Cum am mai spus, întreaga Americă e de fapt un film.

Mai tîrziu aveam să aflăm că, printr-o stranie coincidență pentru noi, chiar în acea zi fatidică de 11 septembrie 2024, cînd ne imaginam în Mustangul lui Steve McQueen prin San Francisco, la Palm Desert înceta din viață fiul marelui actor – Chad McQueeen. Pilot de curse și actor la rîndul său, Chad și-a idolatrizat tatăl și probabil că a vrut să-i semene în toate. Cu ochelari de soare, chiar aducea extraordinar de bine cu tatăl său. Ochii erau însă diferiți, moșteniți mai degrabă de la mama sa, Neile Adams.

În sfîrșit, ieșim din splendidul San Francisco chiar pe Golden Gate Bridge, care ne lasă cu gurile căscate. Sînt astăzi în America poduri cu mult mai lungi decît cel amintit (care are „doar” 1,6 km), ba chiar în același golf San Francisco sînt cîteva mai mari, dar Golden Gate continuă să impresioneze prin arhitectura sa, de-a dreptul grandioasă.

Ajungem în Napa Valley, la o podgorie din Calistoga, în partea de sus a văii, unde avem programat un mic tur cu degustare de vinuri. Pînă la crame și la locul în care se fabrică vinul urcăm cu o telegondolă. Sediul vinăriei e copiat, cică, după o mînăstire din insula grecească Mykonos, care i-a plăcut proprietarului. Cum ziceam, americanii sînt bucuroși să se raporteze cumva la Europa. Într-o parte ni se arată niște instalații de zici că te afli la NASA, în alta găsim însă și clasicele butoaie de lemn, cu doage și cercuri metalice. De pe terasă, în fața ochilor ni se desfășoară întreaga panoramă a văii. Ne scăldăm ochii în frumusețea peisajului. Viile sînt plasate mai ales pe platoul de pe fundul văii și mai puțin pe panta dealurilor, care sînt destul de înalte și cu conifere. Sus la cramă, chiar miroase a brad. Morfologia și lumina parcă ne aduc aminte de Valea Doftanei. Un alt lucru care ne atrage atenția e că viile formează șiruri perfecte, tunse la linie, parcă cu foarfecuța de unghii. E o nebunie. Nu înțeleg cum ar putea rigoarea asta excesivă să influențeze calitatea producției. Oricum, vinul e bun. Și scump. Clima e propice viței-de-vie pentru că deși latitudinea e mediteraneeană, curenții reci ai Pacificului mențin o perioadă lungă de coacere vara și toamna, în vreme ce iarna și primăvara, ploile sînt destul de abundente. Regiunea, foarte specială, nu seamănă cu nimic din ce am mai văzut prin Statele Unite.

Coborîm înapoi pe șosea printre podgorii, vile și mici castele, unele chiar în formă de cetăți medievale, și ne oprim în Napa, un orășel nostim în care toată lumea bea vin. Acolo aflăm că, în secolul al XIX-lea, în zonă lucrau mulți chinezi. Săpau crame și culegeau struguri. Au contribuit foarte mult la dezvoltarea regiunii. La un moment dat însă, pe la începutul secolului XX, cei mai mulți au fost goniți din pricina sentimentelor tot mai xenofobe ale localnicilor. Astăzi, chinezii au în Napa un panou memorial.

Am mîncat la un local numit „Tarla”, al cărui meniu grecesc ne-a sîrnit senzații familiare. Iar tarla era chiar cuvîntul cunoscut nouă, despre care proprietarii ne-au confirmat că vine din limba turcă.