Libertatea de a fi întreg

Se spune că, la început, oamenii erau ființe complete, rotunde, cu patru mîini, patru picioare și două fețe. Dar zeii, temîndu-se de puterea lor, i-au despărțit în două, condamnîndu-i să-și caute jumătatea pierdută.

Astfel începe povestea. De atunci, căutăm obsesiv completarea, în iubire, în societate, în politică. Ideea că ființa umană este incompletă a fost perpetuată prin mituri, literatură și modele de viață transmise din generație în generație. Încă din copilărie ni se spune că trebuie să ne găsim „cealaltă jumătate” pentru a fi fericiți, ceea ce ne induce automat un sentiment de lipsă și dependență de exterior. Dar, în această goană după completare exterioară, nu uităm oare să ne întregim noi pe noi înșine? Sîntem cu adevărat incompleți sau doar ne percepem astfel din cauza condiționărilor sociale și psihologice, care ne împiedică să ne împlinim înainte de a avea relații armonioase cu cei din jur?

Dacă fiecare dintre noi și-ar cultiva propria „cealaltă jumătate” – adică ar învăța să-și accepte și să-și integreze contradicțiile, fragilitatea și forța, rațiunea și emoția, vulnerabilitatea și curajul –, probabil că ar fi mai puțin predispus la reacții bazate pe frică. Agresivitatea, ura, dorința de dominare sînt adesea manifestări ale nesiguranței, ale fricii de a nu fi suficient, de a nu fi validat. Dacă ne-am găsi echilibrul interior și am înțelege că valoarea noastră nu depinde de validarea externă, poate că am fi mai puțin reactivi și mai empatici.

În același timp, sîntem ființe sociale, iar relațiile cu ceilalți ne modelează inevitabil. Poate că autosuficiența absolută nici nu este de dorit, pentru că din interacțiuni învățăm, evoluăm și ne descoperim prin oglindirea în celălalt. Dar dacă am intra într-o relație nu dintr-o nevoie disperată de a umple un gol, ci dintr-o dorință autentică de a împărtăși ceea ce sîntem deja, poate că legăturile dintre oameni ar fi mai armonioase, mai puțin marcate de frici și proiecții.

Un cuplu cu adevărat armonios nu este format din două jumătăți care se completează, ci din două ființe întregi care aleg să meargă împreună. Cînd doi oameni vin într-o relație fără nesiguranțe care să le alimenteze nevoia de control sau validare, atunci nu mai există competiție, dorință de superioritate sau frica de pierdere. În schimb, relația devine un spațiu de împărtășire, nu de completare forțată.

Oamenii care se simt întregi sînt mai puțin predispuși să caute putere asupra celuilalt și mai capabili să ofere sprijin autentic, fără a cere ceva în schimb. Într-o astfel de relație, fiecare își păstrează individualitatea, dar în același timp creează un „împreună” care nu sufocă, ci potențează. În schimb, cînd unul dintre parteneri (sau amîndoi) simte că are nevoie de celălalt pentru a se simți complet, relația riscă să devină fie o luptă pentru putere, fie o dependență emoțională. De aici se nasc gelozia, posesivitatea, fricile iraționale, toate alimentate de sentimentul că, fără celălalt, nu mai ești întreg.

Nevoia de a ne defini prin ceilalți poate avea consecințe periculoase. Uneori, acceptăm orice conexiune, chiar dacă este toxică sau absurdă. Diferențele pot fi abisale, dar alegem să le ignorăm de teama solitudinii. Cînd această căutare devine obsesivă, ne pierdem identitatea. Un individ care se definește exclusiv prin relația cu altcineva sau prin apartenența la un grup ajunge să fie doar o umbră a ceea ce ar putea fi. Sensul existenței nu poate fi redus la o relație de dependență, ci trebuie să se sprijine pe o conștiință de sine autentică.

Așadar, poate că iubirea cea mai sănătoasă nu este despre „jumătăți care se completează”, ci despre două ființe întregi care aleg să meargă împreună. Nu din nevoie, ci din dorință. Nu din lipsă, ci din abundență.