Orașul familiei Bednarik

Deși sînt pasionat de artă, nu cunoșteam decît superficial contribuția familiei Bednarik la cultura bucureșteană, românească și universală. Însă, printr-o împrejurare fericită a vieții, și spun asta cu toată convingerea, Alexandru Davidian, un tînăr cercetător și autor, dar și cititor al Dilemei, mi-a scris un mesaj emoționant legat de această familie de artiști, oferindu-mi chiar albumul pe care l-a publicat și care prezintă atît opera, cît și viața acestora, creînd acea punte necesară înțelegerii alegerii subiectelor operelor și tratării lor. Citindu-l, am avut sentimentul deschiderii unui cufăr cu comori și o să explic, succint, de ce.

Încă din copilăria mea, plasată în perioada avîntului pionieresc și glorificării binefacerilor socialismului multilateral dezvoltat, am simțit o fascinație inefabilă față de arta românească de la 1900.  „Vinovate” pentru aceasta erau locuințele și instituțiile publice ale perioadei respective, care contrastau atît de flagrant cu școala de băieți nr. 164 unde învățam, care școală era doar foarte puțin diferită de școala de fete nr. 203, aflată în vecinătate. Scările deschise care legau parterul cu etajul, intrările boltite, coloanele și ancadramentele vechi vorbeau despre o diversitate stilistică armonioasă și elevată spiritual, pierdută în siajul unui funcționalism simplist și triumfător. Apoi, mobilierul rafinat, tablourile, lucrările de metaloplastie, tapetele și draperiile, cărțile legate în piele, toate alcătuiau un univers pe care locuitorii încercau să-l conserve cu orice preț. Așa încît, dînd paginile albumului Familia Bednarik în arta românească, m-am simțit ca în copilărie, atunci cînd, în timp ce adulții povesteau la o farfurioară cu dulceață și o cafea, eu cotrobăiam în voie prin casele mătușilor Lidia și Marina, ori prin casa proprie, în special în locurile care îmi erau interzise, descoperind o sensibilitate amenințată de trecerea deceniilor și schimbarea regimului politic.

Ei bine, această sensibilitate și acest univers artistic familial și-au găsit ecoul în paginile albumului evocat, începînd cu Ignat, artist desăvîrșit, ale cărui acuarele surprind frumosul în toate ipostazele sale, dar și momentele esențiale ale începutului de secol XX românesc. „Sînt om. Nimic din ceea ce este omenesc nu-mi e străin”, ne spune prin lucrările sale Ignat Bednarik, cu vorbele lui Terențiu. Prin urmare el nu se oprește doar la domeniul picturii, ci abordează inclusiv artele decorative, mobilierul și amenajările de interior, cu talent și imaginație, împreună cu soția sa, Elena. De altfel Elena aduce, pentru prima oară în România, tehnica Batik de pictură pe pînză. Mai mult, cei doi soți înființează un atelier deschis, o academie de arte frumoase pe Calea Victoriei, numită, cu modestie, „Bazarul artistic”.

În 1916, Ignat schițează primul proiect al reședinței familiei, care întruchipează idealul de frumusețe clasică al edificiilor antice. Ulterior, proiectul se amplifică și al treilea proiect de casă se și execută, la Șosea. Clădirea impresionează prin echilibrul formelor și armonia maselor, iar atelierul pictorului ocupă un loc central. Artist total, abordînd o paletă atît de amplă de arte decorative, dar și arhitectura, Ignat Bednarik contribuie la formarea gustului societății românești pentru frumos, dar și pentru inovație. Mai mult, lucrările sale transmit, fără excepție, o stare de spirit și fac trimitere directă la un univers de valori peren și definitoriu.

Și, dacă ne putem închipui că arta poate marca în profunzime întreaga viață a unui om dăruit, chiar și atunci cînd acesta își pierde vederea, atunci nu o putem disocia de familia acestuia. Soția lui Ignat, Elena, este o artistă la rîndul ei, cu studii în domeniu la București și München, activă, alături de soț, la toate întreprinderile familiale din domeniul conceperii, proiectării și execuției unor opere aflate în avangarda artei bucureștene a anilor 1920. O propensiune către rural animă fericit pictura Elenei Bednarik, care evocă universul copilăriei sale, marcat de educația primită de la generațiile trecute, prezente ca referințe discrete în acuarelele sale de interior.

De fapt, întemeierea pe universul valorilor a artei soților Bednarik m-a impresionat profund. Fie că este vorba despre un buchet de flori, un nud, oameni simpli, artă militantă sau simbolistă, fiecare lucrare transmite o axiologie care, aidoma locuinței familiei, se revendică de la începuturile filosofiei și se adresează oricui are ochi să o vadă. Fiica Elenei și a lui Ignat, Beatrice, a continuat tradiția părinților și a sporit patrimoniul artistic familial, nu doar prin remarcabilele sale picturi, ci și prin ampla și anevoioasa operă de colectare, inventariere, organizare și oferire către public a moștenirii sale artistice. Dublînd arta cu generozitatea, Beatrice a făcut exact ce au făcut părinții săi și ne îndeamnă și pe noi, cititorii săi, să facem la fel, căci valoarea operelor familiei Bednarik nu stă doar în suma acestora, ci, mai ales, într-un gust pentru frumosul a cărui lumină pune în valoare bunătatea și adevărul, în cea mai pură tradiție clasică. Iar acest gust ne-a modelat pe noi, cititorii albumului întocmit de Beatrice Bednarik și Alexandru Davidian, și avem datoria să îl transmitem mai departe generațiilor viitoare, fiecare după propriile puteri.