Porumbeii lui Carp

În lista de expresii conținînd nume proprii, publicată de Caragiale în 1889 în Constituționalul, cu titlul „Cronica“ și sub pseudonimul Falstaff, secțiunea de Genitive personale cristalizate se încheie cu formula și... și... și porumbeii lui Carp. Prin poziția finală și prin punctele de suspensie sintagma atrage atenția, făcîndu-ne să bănuim o aluzie transparentă pentru cititorii vremii. Din păcate, formula cu componentă onomastică a devenit curînd cu totul obscură, intrînd în categoria care are nevoie, în edițiile critice, de note explicative generoase. Ediția de scrieri caragialiene din 2000 (îngrijită de Stancu Ilin, Nicolae Bârna, Constantin Hârlav, apărută în colecția Opere fundamentale) reproduce în note, în volumul I, un comentariu preluat ca atare din Caragiale, Opere, volumul II (1960), ediție critică de Al. Rosetti, Șerban Cioculescu, Liviu Călin. În acest comentariu, se oferă o interpretare: „Deși Constituţionalul era organul grupării «constituţionale», prezidate de P.P. Carp, șeful nu e cruţat decît prin eufemismul spiritual. «Porumbeii» lui Carp sînt «gărgăunii» lui, pretenţiile grotești de metodă prusacă, iunkerească, sau, prin alte cuvinte, «sticleţii» care vor apărea ca leit-motiv în legendele și ilustraţiile din Moftul român (1893 și 1901)” (p. 673).

Din păcate, explicația nu e corectă. Bazele de date conținînd periodice digitalizate ne permit azi să găsim informații pe care cu decenii în urmă le-ar fi putut furniza doar o întîmplare fericită. Putem astfel vedea că porumbei era o denumire glumeață dată spre sfîrșitul secolului al XIX-lea exact tinerilor partizani ai lui Carp, respectiv junimiștilor. O lămurește foarte simplu un articol, nesemnat, intitulat chiar „Porumbeii“ și apărut în același an (1889) în două publicații ale grupării politice: mai întîi în Era nouă, apoi în Constituționalul: „Eram la guvern. Conservatorii ne atacau pentru ideile noastre înaintate, iar liberalii pentru că eram reacţionari. D. Lascar Catargi era alături cu D. Nădejde. Într-o zi D. Pallade, in mijlocul unei improvizaţiuni învăpăiate, ne aruncă cuvîntul de porumbei. Camera întreagă a izbucnit de rîs şi de-atunci porecla ne-au rămas”. Autorul textului considera că porecla e mai curînd pozitivă, purtătorii ei fiind avantajați de conotațiile favorabile ale cuvîntului care denumește „gingașa pasăre”, „emblemă a celor mai senine şi curate sentimente”. Articolul „Porumbeii“ trecea în revistă și alte denumiri ironice folosite în competiția politică din a doua jumătate a secolului al XIX-lea: „Am avut la 1866 Belferii, la 1868 pe Clapiştii d-lui I. G. Brătianu, pe Chemaţii d-lui Lascar Catargiu la 1871, am avut Colectiviştii şi multe altele”. 

Ziarele din perioada guvernului condus de junimiști și din anii următori confirmă popularitatea poreclei porumbei, folosite mai ales de adversarii politici, în batjocură. Termenul apare foarte frecvent în ziarul lui Gheorghe Panu, Lupta, dezvoltînd alegorii caricaturale: „Se dă cuvântul d-lui Carp. Porumbeii ridică aripele gata a aplauda” (Lupta, 1889); „«Să vedem ce zice d. Carp», replică porumbeii. În câteva fâlfâituri de aripi, doi porumbei ajung în camera consiliului de miniştri, unde d. Carp stă tolojit pe o canapea, perdut în gânduri impenetrabile” (Lupta, 1889); „porumbeii-deputaţi ai d-lui Carp sunt un fel de lăcuste cari, la epoce determinate, cad asupra nenorocitului nostru buget” (Lupta, 1892). Glume similare apar și în alte periodice, uneori reproducînd ironii din discursurile parlamentare: „În acest timp intră d. P. Carp. Porumbeii încep a bate din aripi făcând un mare zgomot” (Adevărul, 1889); „d. Carp se află pe banca ministerială sub aripile protectore ale d-lui Catargiu, ce pare un vultur care a adunat sub aripile sale pe toți porumbeii de mai înainte (ilaritate)” (Românul 1892); „acuma au să se numere porumbeii d-lui Carp şi bobocii d-lui Catargiu” (Adevărul, 1895); „porumbeii d-lui Carp, unul câte unul, îşi vor lua zborul către d. Lascar Catargiu” (Fulgerul, 1889).

Gluma din finalul textului lui Caragiale nu era, așadar, o insultă, ci o formă de complicitate glumeață cu gruparea care publica ziarul-gazdă și o aluzie la intensa vehiculare a etichetei ironice în politica anului 1889.