„Os sublime”

O întrebare elementară: la ce servesc ochii omului? Răspuns la fel de elementar: la văzut. La văzut ce anume? Aici oricare dintre noi va enumera o listă mai scurtă sau mai lungă, dar asemănătoare: ca, de exemplu, autobuzul din stație, groapa din asfalt, cerceii cei noi ai prietenei, hamburgerul din farfurie, tumbele distractive ale motanului familiei; s-ar mai putea vorbi, firește, și despre buruienile din parc ce trebuie ocolite, ori despre albumul de poze din vacanța abia încheiată, parcurs cu încîntare și nostalgie, sau despre noua listă de cumpărături primită de la consoartă... Sau despre ultimul SMS... etc.

Vorbind în termeni mai antropologici, vom spune că noi, oamenii, la fel ca și celelalte animale, avem ochi în mod esențial pentru a ne orienta cît mai bine în spațiu protejîndu-ne viața: a ne feri de primejdii, a descoperi sursele de hrană și a interacționa cu semenii noștri în cele mai diferite ipostaze. Vom spune chiar, dacă vrem să utilizăm un limbaj evoluționist, că anumite organe ale văzului au apărut la speciile animale ca adaptare la mediu, permițînd organismului buna și rapida orientare în spațiu, ceea ce a creat mari avantaje în lupta pentru supraviețuire. Și așa mai departe. Dar chiar fără atîta antropologie și biologie evoluționistă, pare evident oricui că funcția primordială a ochilor este aceea de a ne face să ne descurcăm la modul primar și esențial printre obiectele artificiale și naturale și în relațiile cele mai diverse cu alți oameni – rivali, parteneri, copii etc. Să spunem concentrat: a evita să ne împiedicăm.

Nu așa vedea lucrurile, cîndva, o anumită filozofie tradițională, care avusese curajul sau impertinența să afirme că ochii n-au fost creați de divinitate cu acel scop practic. Astfel, dînd tonul fundamental, Platon spunea în dialogul Timaios: „Zeul a găsit cu cale să ne dăruiască vederea, pentru ca, observînd cele din Cer, să ne putem servi de revoluțiile Intelectului pentru rotirile cugetării de la noi, deoarece ele, care sînt tulburate, sînt înrudite totuși cu acele revoluții netulburate [ale Cerului]; aflîndu-le și avînd parte de o justețe naturală a raționamentelor, dacă imităm mișcările deplin fără rătăcire ale Zeului, am putea stabiliza mișcările rătăcitoare din noi”.

Cu alte cuvinte, Creatorul ne-a dat ochii în primul rînd spre a contempla Cerul și astrele cu mișcările lor regulate și aparent perfecte, spre a ne dezvolta cugetarea filozofică și a armoniza mișcările intelectului propriu, cu dezordinea lui uzuală, la mișcarea perfectă și ordonată a Intelectului universal care rotește cerurile, devenind astfel mai buni și mai apropiați divinității. Scopul vederii ar fi, așadar, în mod primordial, filozofic și etic: căci omul drept este cel care reușește să-și echilibreze gîndurile și mișcările sufletului: or, pe acestea le poate aduce în ordine mai ales dacă observă și imită regularitatea mișcărilor siderale și, în general, ale Cerului, guvernat – se crede – de o minte superioară și perfectă. Restul ocupațiilor care se servesc de vedere – și care sînt comune și animalelor – sînt nu numai triviale, dar sînt și derivate – cumva rezultatul unei degenerescențe a sufletelor, care se incarnează în forme de viață mereu situate mai jos pe scara ființelor.

Ideea că vederea are ca finalitate primordială nu observarea hranei sau a partenerului de sex, ci contemplarea Cerului înstelat ca imagine vizibilă a dumnezeirii e un loc comun în Antichitate (cu excepția epicurenilor). De exemplu, o regăsim la poetul Ovidius, care, la începutul Metamorfozelor, scria: „În timp ce restul animalelor privesc pămîntul, [Zeul] i-a dat omului un chip înalt („os sublime”) și i-a poruncit să privească Cerul și să-și ridice fața către stele”.

Autorii creștini preiau și ei acest motiv. După Vasile cel Mare, „capul omului a fost făcut să se îndrepte în sus, pentru ca el să vadă înrudirea sa cu cele cerești”. Iar Isidor din Sevilla, în secolul al VII-lea, citind și pasajul precedent din Ovidiu, concluzionează, pentru întreg Evul Mediu latin: „Omul, fiind înălțat, de aceea privește Cerul, ca să-l caute pe Dumnezeu și nu ca să privească pămîntul, precum animalele, pe care natura le-a făcut aplecate și sub ascultarea  pîntecelui”. Din nou, vederea Cerului dă finalitatea umanului și e primară: sîntem alcătuiți, așa cum sîntem, ca să vedem Cerul și să ne recunoaștem în el propria măreție și divinitate; restul foloaselor, inclusiv umplerea pîntecelui, sînt aspecte derivate, secundare și inferioare.

Faptul că, de obicei, e necesar să privești și pămîntul, dacă nu vrei să te împiedici și să cazi, a fost desigur evident și acum două mii de ani. Dar – cred filozofii noștri – ar fi derizoriu, ba monstruos chiar să discuți omul, în chip nefiresc, mai ales în termenii „evitării împiedicatului”; ori ca funcția contemplativă s-o tratezi ca pe un ultim și exotic derivat al evoluției, un lux aproape inutil, apărut după ce aproape toate artificiile necesare și utile vieții au fost realizate

Erau ei, filozofii, poeții și teologii aceia de demult, nebuni, fiindcă ar fi așezat lucrurile cu capul în jos? Fiindcă se pare că le păsa prea puțin de „evitarea împiedicatului”, deși îl îndurau și ei, ca noi toți? Sau firescul noi l-am răsturnat, fiindcă, de un timp încoace, „evitarea împiedicatului” ne este legea?