Alte motive de enervare

Scriam în acest spațiu săptămîna trecută despre tentativa penibilă a președintelui Iohannis de a trece prin Parlament cu mîna coaliției un proiect de lege al cărui singur beneficiar ar fi fost domnia-sa. Între timp, președintele PSD, Marcel Ciolacu, a turnat apă pe ambițiile prezidențiale anunțînd că partidul său nu va vota pentru un proiect care să îi permită șefului statului să candideze la Parlament dacă nu își dă demisia din funcție. Dl Iohannis reușește astfel performanța de a fi respins pe parcursul unui an de UE, NATO și de mediile politice naționale. În alte vremuri, Traian Băsescu ar fi spus: „Klaus, nici nu știi cît de mic începi să fii”. Dar, cu excepția cîte unei smetii retorice aplicate precis și devastator unui imprudent Mircea Geoană, Traian Băsescu pare totuși mulțumit să se abțină de la a vorbi prea mult în această campanie. 

Dl Iohannis nu vorbește nici el prea mult, dar insistă în a-și distruge metodic orice urmă de respect pe finalul mandatului. Probabil e un fel de lege nescrisă a politicii românești ca toți președinții țării să își părăsească mandatele în așa fel încît să nu lase în urmă regrete. Poate e felul lor straniu de a se asigura că democrația românească nu lovită de boala idolatriei. Inconștient, dl Iohannis, cu ambițiile sale ridicole, ne protejează. Dar să îl lăsăm pe Klaus Iohannis să se bucure un pic de ultimele sale călătorii în străinătate și să privim dincolo de Cotroceni. Pentru că-s destule de văzut. 

Putem vedea, spre exemplu, o bătaie între clanuri ce pare desprinsă din canalele de Telegram care prezintă viața din Rusia profundă. „Cuțite, macete, pari, bricege”, titra sec zilele trecute Adevărul. Aici poate ar merita subliniat că o parte a conflictului a avut loc în incinta unui spital bucureștean. E neclar cîte astfel de incidente în interiorul unor unități sanitare trebuie să aibă loc pentru ca autoritățile române să considere situația asta intolerabilă și să ia măsuri. Zelul tîrziu al Poliției Române nu e suficient. Razii și controale pentru camerele de televiziune am mai văzut, nu a ajutat la nimic. 

Tot în zona de Justiție și ordine publică, putem remarca decizia unei instanțe bucureștene de a-l scăpa pe fugarul Mario Iorgulescu de pedeapsa de 13 ani și 8 luni de închisoare la care fusese condamnat după ce, conducînd beat și drogat, a ucis un nevinovat pe o stradă din București. Dl Iorgulescu, fiul unui baron de prin fotbalul românesc, a dispărut după incident și, de ani de zile, se tratează în libertate la o clinică italiană specializată în afecțiuni psihice. Poate n-ar fi rău să scrie o scrisoare de recomandare a amintitei clinici și pentru cinicii judecători români al căror sentiment al dreptății s-a atrofiat cu totul. În nici o situație nu e posibil ca un criminal să fie criminal într-o instanță și autor al unei banale culpe în următoarea. Sigur că putem accepta că s-a făcut undeva o greșeală, însă tradiția achitărilor în serie din Justiția românească e deja atît de lungă încît a căuta circumstanțe atenuante sau a oferi înțelegere e un act de orbire voluntară. Și, întotdeauna cînd citiți astfel de știri, completați-le și cu o căutare cu termenii „pensii speciale magistrați”. Doar așa peisajul e complet. 

Mai departe, putem citi în PressOne detalii despre o teză de plagiat a unuia dintre mulții șefi ai serviciilor secrete românești. Nici o mirare acolo, ceea ce rețin eu e reacția placidă a omului: „Într-adevăr, cu plagiatul ăsta, dacă așa scrie la lege, așa scrie [...]. Dar unde-i greșeală, să fie greșeală. Rea intenție n-a fost. Vă spun sincer”. Un fel de „Mna, m-ați prins, asta e”. Amintindu-ne de ticăloșiile comise de alți hoți prinși cu plagiatul, aproape îți vine să îi rămîi recunoscător domnului Gabriel Vlase, șeful Serviciului de Informații Externe. Măcar nu amenință. Cam pe aici sîntem. 

Altă știre care a făcut ceva valuri zilele astea este decizia Administrației Prezidențiale de a-l decora pe Aurelian Bădulescu, un grobian și violent fost viceprimar al Capitalei printre ale cărui sporturi favorite se regăsea înjurătura grosolană la adresa oricui îndrăznea să nu fie de acord cu domnia-sa. Dl Bădulescu e celebru și pentru comparația dintre Klaus Iohannis și Hitler.

E o linie care unește aceste știri și motive suplimentare de enervare. Toate ajung cumva la președinte. Klaus Iohannis e cel care, în cele două mandate, a insistat să aibă control total asupra zonei de ordine publică și Justiție. Bode, Predoiu, Gorghiu, cu toții fac parte din cercul de servitori ai domniei-sale. Tot dl Iohannis e cel care l-a selectat pe fostul pesedist Gabriel Vlase, proaspăt descoperit plagiator, pentru funcția pe care o ocupă în prezent. Faptul că azi îl decorează pe Aurelian Bădulescu nu mai pare, în contextul ăsta, decît o dovadă de degradare a caracterului pe care ar fi trebuit, naivii de noi, să o vedem venind. 

Faptul că dl Iohannis vrea să fie senator e cel mai mic dintre păcatele sale. Zece ani care se termină cu o Justiție distrusă, cu o contraselecție militantă în administrația publică și cu o serie de umilințe externe neprovocate sînt culpe mult mai grave decît un acces ridicol de ambiție.  Disperarea de a rămîne relevant în mijlocul unui dezastru, de a se transforma în memă tristă, e mai degrabă înduioșătoare. O evaluare corectă a președintelui Iohannis nu poate începe de la ce vrea să facă, ci de la ce n-a făcut deși a avut zece ani la dispoziție.