A eșuat comunismul?

Săptămîna trecută mi-a atras atenția, pe Contributors.ro, un articol intitulat „De ce a eșuat comunismul”. Articolul este scris de Silviu Cerna, un distins economist și, deci, nu e de mirare că domnia-sa privește eșecul comunismului în cheie economică. Comunismul a eșuat, susține în esență autorul, deoarece n-a reușit să-și îndeplinească promisiunea de bunăstare formulată cîndva  de marxism. Chiar mai rău, economia bazată pe ocolirea deliberată a legilor pieței și funcționînd aproape exclusiv prin metode administrative și de comandă n-a putut asigura nici măcar nevoile elementare ale populației: „Departe de a fi fost o societate a belșugului, așa cum au promis fondatorii marxism-leninismului și cum susținea propaganda oficială, comunismul a fost un sistem social-economic al penuriei generalizate”.

N-am nimic de obiectat la această concluzie și la analiza economică strictă, care, de altfel, vine în continuarea unor teorii și considerații bine-cunoscute (Janos Kornai etc.). Dar am fost relativ uimit să constat că autorul, în timp ce vorbește despre promisiunile economice neîndeplinite ale comunismului drept cauză a căderii sale, nu amintește nimic despre promisiunile de dreptate socială și de egalitate, de asemeni încălcate flagrant, spre a nu mai vorbi despre mai toate libertățile și drepturile omului anulate în practică, în pofida faptului că regimurile comuniste se angajaseră solemn să le respecte, deopotrivă prin Carta ONU și prin Acordurile de la Helsinki din 1975. Într-adevăr, nu numai că marxism-leninismul și comunismul de stat nu și-au îndeplinit promisiunile economice, dar ele s-au arătat pretutindeni inamicii jurați ai libertăților, ba chiar și ai egalității pe care o clamaseră într-atît. (Vezi rolul „nomenclaturii”, deja denunțată de Milovan Djilas.) În fond, în zilele 16-22 decembrie 1989, oamenii din Timișoara, București și alte orașe strigau „Libertate!”, „Jos comunismul!”, „Jos Ceaușescu!” și nu „pîine” sau „carne”! N-ar trebui să înțelegem de aici că opresiunea a fost și ea, cumva, o cauză a căderii comunismului? Nu cred că se poate evita această concluzie, iar faptul că autorul o evită mă nedumerește.

Totuși, cineva ar putea obiecta că, de fapt, oamenii se consolează ușor cu lipsa de libertate și chiar cu destulă inegalitate, cu condiția să li se asigure o anumită bunăstare economică. Mai mult, se poate arăta că, dacă comunismul de tip sovietic a dispărut, comunismul de tip chinez (de după Deng Xiaoping), care a altoit capitalism pe arborele deja aproape uscat al economiei de stat, a prosperat – desigur, ajutat și de imensele investiții străine ale capitalismului în proces de globalizare. Cu alte cuvinte, opresiunea nu demolează comunismul, ba dimpotrivă.

Aș răspunde, foarte pe scurt, că, într-adevăr, ea nu îl demolează de una singură – așa cum arată într-adevăr cazurile chinez, nord-coreean, cubanez, vietnamez. (În cazul nord-coreean, opresiunea este atît de severă, încît nici măcar falimentul economic nu pare în stare să răstoarne regimul dinastiei Kim.) Mai e nevoie de ceva pentru o revoluție anticomunistă: de o puternică aspirație spre libertate și spre dreptate socială care deja a devenit conștientă de sine și a căpătat o fie și minimală recunoaștere oficială și socială. Mai precis, de o aspirație care, deși nu piere niciodată din inima omului, poate trăi acolo nevăzută mult timp. Ea trebuie să fi căpătat latitudinea să se exprime public la un moment dat, să-și revendice recunoașterea socială și să-și caute o instituționalizare, fie și minimală. Pentru asta e nevoie ca „șurubul” să slăbească fie și puțin, fie și pentru că regimul dorește unele reforme interne limitate și speră să obțină un început de participare socială. Este exact cadrul politic pe care l-a produs, prin glasnost, Mihail Gorbaciov, dar pe care, la altă scară, l-au produs și „primăvara de la Praga” din 1968, ca și reformismul din Ungaria și din Polonia: anumite libertăți limitate au fost permise în numele unui utopic „socialism cu față umană”, sau măcar al mai concretei respectări a unor acorduri internaționale. A fost suficient însă pentru ca oamenii să ceară mai mult, și iarăși mai mult, pînă cînd regimurile comuniste au capitulat. În condițiile unei crize nu numai economice, dar și sociale profunde, puținul de libertăți pe care l-a acordat inițial un Gorbaciov, cît și dispariția amenințării cu represiunea dură și imediată s-au dovedit un complex mortal pentru sistem. Iar în țările-satelit europene, simpla dispariție a amenințării „doctrinei Brejnev” a solicitat concesii și reforme, pînă cînd regimurile au cedat. Sau, ca în cazul României, au căzut violent. Este scenariul „european” pe care l-a evitat Deng în China, cînd a trimis tancurile să înece în sînge demonstrațiile din Piața Tiananmen, în 1990. Deng, invers decît în URSS, a intensificat controlul partidului comunist și represiunea, dar a importat capitalism economic. Succesul procedeului e bine-cunoscut.

Așadar, la întrebarea „De ce a eșuat comunismul?” nu se poate da un răspuns univoc, cu atît mai puțin unul univoc economic. Mai întîi, în unele țări comunismul n-a eșuat, ci s-a transformat profund și s-a stabilizat. A adoptat elemente de piață, dar a păstrat un control dur asupra economiei și societății. Apoi, acolo unde a căzut într-adevăr (ca în Europa de Est și URSS), regimul făcuse deja unele concesii, sperînd, oportunist sau cu sinceritate, că „reforma” în sens umanist și comunismul de stat sînt compatibile. Nu sînt.

În consecință, revendicările libertare, sociale și naționale (în URSS, Iugoslavia) n-au mai putut fi controlate, după un timp. Cred, așadar, că de fapt intersecția dintre un minim (inițial) reformism politico-social și libertar și o economie precară a reprezentat combinația explozivă care a omorît regimurile de aici. Economia de tip comunist singură produce penurie, desigur, dar de una singură nu cred că ar fi condus la colaps, în caz că, să spunem, ar fi fost însoțită de o represiune nemiloasă, ca în China (însoțită de capitalism de stat), sau ca în Coreea de Nord (fără, dar în izolare ermetică). Istoria pare că o dovedește: comunismul nu e incompatibil cu un anumit tip de economie de piață, bine supravegheată de stat și de partid, și astfel e capabil să supraviețuiască și chiar să genereze succes economic. Dar e incompatibil cu fie și un strop de libertate.