Note, stări, zile

August 2024

Cîți își mai amintesc de harnicul și ironicul caricaturist Mihai Stănescu? S-a stins în 2018. Dar, ca și în multe alte cazuri, popularitatea lui a pălit în ultimii ani, tot astfel cum umorul cotidian și-a pierdut, de asemenea, promptitudinea, hazul, virtutea terapeutică. M-am bucurat cu atît mai mult să găsesc, în arhiva proprie, un text pe care i l-am dedicat cîndva și pe care nu știu să-l fi publicat. O fac acum, în amintirea lui și pentru a retrezi interesul cititorilor.               

Mihai Stănescu a scris, ani de-a rîndul, istoria comică a unei tragedii. A reușit să păstreze firescul rîsului într-o lume smintită și să supraviețuiască senin în plin dezastru. Ne-a ajutat pe toți să supraviețuim. A fost prilejul unei permanente și salubre subversiuni. În expozițiile sale am învățat să surîdem complice necunoscutului din preajmă, să ne solidarizăm în jurul unei aluzii de revoltă, să ne păstrăm sănătatea lăuntrică în ciuda indigențelor de tot felul la care eram constrînși. Glumele sale deveniseră folclor, prezența sa – o garanție de (oricît de precară) normalitate.

Mihai Stănescu nu e, totuși, un artist al satirei de circumstanță. E, în desenele sale, un demon al actualității perpetue, un demon care ne va face să rîdem indiferent de conjuncturi și pe care conjuncturile – indiferent de culoarea lor politică – vor fi înclinate să-l interzică.

Fără dată

Răsfoind Diatribele lui Epictet, notate de discipolul său Arrianos, înțelegi că stoicismul e o doctrină a inevitabilului, căreia creștinismul îi adaugă tema inevidentului. Paralelă cu o vorbă a lui Goethe: „Toate religiile cer ca omul să se supună inevitabilului”.

Tescani, 10 noiembrie 1989

M-am trezit, stingherit, bombănindu-l pe Mircea Eliade: Mircea Eliade – un ateu „adolescent miop”; are toate temele adolescenței: femeia „misterioasă (și fatală!), aventura exotică, gustul pentru ciudățenii, fascinația literaturii, enciclopedismul, nevoia de succes etc.” O „pubertate perpetuă”, ca la Goethe… Dar fără subtonul aristocratic și fără simțul cosmicului, care dau anvergură „goetheității”. Eliade e, pe scurt, un Goethe plebeu, care – sufocat, cu timpul, de informație cantitativă și carieră academică – n-ar fi avut, la bătrînețe, nimic de spus unui prezumtiv Eckermann…

De curînd…

Nu prea înțeleg mare lucru. N-am acces la sensul global, la logica, la strategia Creației primordiale, la misterul iubirii și al credinței, În aceste condiții, la ce mă pot aștepta, ce mai pot să cer? Nu-mi vin în minte decît trei speranțe: 1) Să fiu sedus de instanța supremă a Neînțelesului; 2) Să fiu îngăduit, preluat, de ceea ce nu înțeleg; 3). Să fiu înțeles de ceea ce nu înțeleg…

Tot de curînd

Cu un discret pretext testamentar (și pentru că nu prea mai am chef să fiu un harnic cititor sau scriitor), am decis să fac ordine în arhiva mea, înțesată cu de toate, așa încît „cei de după” să nu asude vîslind în labirintul unui depozit greu descifrabil, greu clasificabil, pestriț. Am și surprize. M-am trezit, de pildă, în mînă cu un plic dens, pe care mi l-a dăruit în decembrie 1974, cu o caldă dedicație, dl Petre Țuțea. E un manuscris dactilografiat, intitulat „Fragmente” și conținînd 164 de pagini alcătuite din cugetări aforistice, dialoguri, comentarii de tot soiul: filosofie, literatură, religie, notițe autobiografice. Sînt un norocos amnezic (pre-senil?). Volumul va trebui, cred, publicat. E greu să citezi din scrisul „oral” al conului Petrache. Nu o voi face acum. Dar, ca să provoc pofta cititorilor și a editorilor, reproduc un fragment în care înțelepciunea, umorul și drama conviețuiesc amuzant: „Omul este o făptură absurdă. El seamănă cu un călător zănatic care, plictisit de drumul neted, își vîră din cînd în cînd un băț între picioare, ca să se mai distreze…”.