Pescuirea minunată

De cînd am înțeles-o ca plan al unei subtile arhitecturi simbolice, am admirat măiestria cu care Biserica a distribuit pericopele evanghelice de-a lungul anului liturgic. În fiecare duminică, se citește, după fragmentul introductiv extras din scrierile apostolice, un pasaj din Evangheliile canonice. El dă îndeobște numele acelei zile a Domnului, purtîndu-ne săptămînal prin ansamblul textului revelat, asemenea unor prunci înțelepțiți odată ce preotul trece la tîlcuirea acelui pasaj, folosindu-se de lectura lui „stratificată”, așa cum a fost ea statornicită în epoca patristică: sensul literal deschide mintea spre înțelesul moral și o înalță în final spre cuprinsul „mistic”, sau spiritual, al celor relatate.

Duminica trecută a venit rîndul „pescuirii minunate”, relatată în Evanghelia după Luca 5, 1-11. E o temă adesea fructificată în istoria artei sacre, întrucît evocă, într-un pregnant context vizual, chemarea la propovăduire a primilor apostoli: Simon-Petru și fratele său, Andrei, secondați de „fiii lui Zevedei”, Iacob și Ioan. Cea mai reușită reprezentare îmi pare a fi cea datorată lui Rafael, din 1515-1516  (în fapt, o suită de „cartoane” pentru o tapiserie, păstrate azi la Victoria and Albert Museum). Simon-Petru, viitorul princeps apostolorum, face din „pescuit” o metaforă integrală a condiției umane luminate de har: barca modestă întruchipează deja Biserica luptătoare pe valurile istoriei, năvodul devine o rețea de „noduri” comunitare, abundența minunată a peștilor trimite, prin antonomază, la acronimul paleocreștin ychtis, „Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu, Mîntuitorul), iar apostolatul – adică misiunea de a răspîndi pînă la marginile pămîntului Vestea cea Bună – e asimilat „pescuirii de oameni”. Sintaxa acestor metafore, perfect firească în contextul emergenței unei religii „mediteraneene”, face din lacul Ghenizaret și un implicit simbol baptismal.

Ce ne învață „pescuirea minunată”? În primul rînd, că acțiunea umană total autonomă nu duce la nimic, sau duce doar la nimic, așa cum efortul omenesc binecuvîntat de Dumnezeu obține totul. Totul, reprezentat aici prin bărcile pescărești atît de pline cu pește încît dau să se scufunde, este de fapt punctul în care te poți lipsi de totalitatea celor lumești, pentru a-i urma Celui venit să te așeze pe adevărata ta cale. În al doilea rînd, scena ne aduce aminte că Apostolii au fost aleși din vecinătatea cea mai umilă, în absența bibliotecilor doldora de suluri manuscrise, departe de orice portic filosofic, de „academiile” care frămîntă silogisme și de școlile unde arta retoricii înșeală abil, prin sofisme menite să demonstreze orice și contrariul a orice. În locul desfășurărilor savante, vedem niște pescari din Galileea cutremurați de minunea la care asistă, conștienți de neputința lor și tocmai atunci încărcați cu o forță care-i va schimba fundamental, dăruindu-le o statură taumaturgică și curajul de a muri pentru Învățătorul lor. A-l urma pe Domnul înseamnă a lăsa în urmă truda sterilă și chinuita zbatere „nocturnă” de pînă atunci, în numele unei vocații care transformă și restituie, eliberator.

Sînt de acord că nu trebuie să justificăm creștinismul prin efectele sale istorice uluitoare. Trebuie doar să păstrăm uluirea originară. Oricît s-ar fi străduit apologeții din primele veacuri să apere credința cu toate argumentele posibile, ei s-au întors mereu la faptele inițiale: niște anonimi, săraci și analfabeți, au reușit (chiar și cu ajutorul complemetar al geniului teologic paulin) să pună pe harta umanității o doctrină paradoxală, plauzibilă tocmai prin simplitatea ei atît de iritantă pentru cei bogați, vanitoși, învățați și autosuficienți. Cei de pe urmă au ajuns cei dintîi, așa cum ne dovedește biografia lui Simon-Petru. Vedem asta cînd privim statuia lui de bronz, realizată de Arnolfo di Cambio (în bazilica romană omonimă) și așezată sub baldachinul lui Bernini, sau cealaltă statuie, amplasată în arcul colonadei exterioare. Înainte de a-i spune „Nu te teme!”, Hristos l-a îndemnat pe Simon-Petru să „mîne la adînc”, iar el i-a dat ascultare.