Ce are el și n-avem noi?

…asta așa, ca să nu mă mai acuze lumea că fac trimiteri prea „intelectuale“. Iată, este pentru a doua oară cînd, în paginile revistei Dilema, o pomenesc pe Delia și cîntecul lansat cu succes acum cîțiva ani, „Ce are ea și nu am eu?“. Iar asta în contextul în care subiectul discuției este un matematician de la Sorbona lîngă care toți politicienii se înghesuie să se afișeze în aceste zile, sperînd ca măcar cîte ceva din popularitatea acestuia să se lipească și de ei. Ați ghicit, este vorba despre primarul Bucureștiului, Nicușor Dan – un politician într-atît de atipic încît pînă și „animalul politic“ Traian Băsescu și-a exprimat deschis admirația față de el.

„Ce are el și n-avem noi?“, se vor fi întrebat politicieni dintre cei mai diverși, de la exoticul piețar Piedone la opusul său ca formă, chiar dacă nu ca fond, Gabriela Firea, ambii perdanți în cursa pentru cea mai mare primărie din țară în fața „tocilarului de la Sorbona“, și de la blajinul apărător (dacă-i ordin) al onoarei și demnității, Nicolae Ciucă, pînă la versatila Elena Lasconi, întîmpinată cu aplauze și flori de-un lup care iubește o capră ocrotitoare a unei verze bio. Singurii politicieni care par să se ferească de Nicușor Dan din răsputeri, din cîte știu, sînt, aparent surprinzător, Mircea Geoană la un capăt al spectrului politic și George Simion cu Diana Șoșoacă, la celălalt. Fascinant, dacă stăm să ne gîndim, știind că n-au nici o șansă să-i cîștige sprijinul, nici unul dintre aceștia nu l-a atacat totuși nici măcar cu floare, darămite cu vreo sudalmă groasă, à la madam Șoșoacă – fie din calcul (Geoană), fie din instinct (Simion-Șoșoacă).

Pentru că, în politica românească, Nicușor Dan se dovedește a fi nuca imposibil de spart. Omul nu are nici măcar una dintre calitățile care definesc un politician de succes, iar asta nu doar din România. Nicușor Dan e ca hipopotamul de la grădina zoologică văzut de ardelean (pentru cei care știu bancul): „Ăsta nu seamănă!“. La scară internațională nu are nici naturalețea educată a lui Obama, dacă l-aș compara cu Trump sau cu Harris l-aș jigni, n-are nici prețiozitatea „comme îl faut“ a francezului Macron, nici lipsa de sare și piper a lui Olaf Scholz, dar nici masculinitatea împăunată a lui Karl Nehammer, nici, nici, nici. La scară mioritică, nici atît. Nu face glumițe deștepte, precum Ciolacu, nu se afișează îmbrăcat în ie sau ițari, ca Lasconi, Șoșoacă sau Simion, nu cîntă la chitară și nu călărește motocicleta ca Burduja, n-are ceasurile și costumele lui Rareș Bogdan, dar nici nu se extaziază în fața pătrunjelului românesc, nu-și suflecă mînecile „să se apuce de treabă“ ca Geoană, nu se afișează la biserică, deși merge și-și împărtășește și copiii (știați?). Pe scurt, harisma de politician a lui Nicușor Dan pare a fi, paradoxal, tocmai absența acesteia. Cum?

„Ce are el și n-avem noi?“ Pentru că marea noastră majoritate sîntem la fel de lipsiți de „harismă politică“ și totuși pe noi nu ne votează atît de mulți români, de numai votanții președintelui îi depășesc, ca număr, pe cei ai primarului Bucureștiului. De bună seamă, primul nivel al explicației constă în seriozitatea și eficiența cu care Nicușor Dan urmărește transformarea Capitalei, pornind de la cele ce nu se văd, cele de sub pămînt, fără de care cele care se văd n-ar fi posibile: înlocuirea, nu cîrpirea, unui sistem de termoficare ruginit atît la propriu, cît și la figurat, regîndirea completă a circulației dintr-o capitală sufocată, nu doar înlocuirea unor autobuze sau tramvaie ș.a.m.d. „Chestii“ la care, recunosc, nu mă pricep, cum nu se pricepe majoritatea, dar toți le resimțim efectele, bune sau rele. Pe termen lung, nu pe scurtele termene electorale. 

Însă un politician nu e (doar) un manager eficient. E musai să aibă un „ceva“ („je ne sais quoi“, ar zice francezul) pe care nu poți pune exact degetul, ci îl poți doar aproxima. Ei bine, mă hazardez să spun că Nicușor Dan face parte din ceea ce, dacă sîntem foarte-foarte norocoși, ar putea semnala revenirea la normalitate a unei politici ieșite, precum timpul lui Hamlet (trimiterea e după Delia!), din încheieturi. Într-un cuvînt, e firesc. E ne-scriptat. E ne-pre-făcut. Zîmbetul lui e un amestec de inocență copilărească și de amuzament părintesc față de infantilismul interlocutorilor. E constant cu sine însuși și în tot ceea ce zice. E ceea ce, în străfundurile subconștientului nostru, ne dorim cu toții – o gură de aer proaspăt. 

Cine și-ar imagina că, în lumea lui Nicușor Dan, o lume normală, de bun-simț, Ponta ar fi avut tupeul să apeleze la tribunal pentru a-și recupera titlul de doctor (nu să conteste furtul, ca Bode), vezi și Ciucă sau Geoană, că-s prea mulți, Ciolacu ar fi luptat, cu merite deosebite (!) în Marea Revoluție de la Buzău, unde lumea a aflat c-a fost una după ce se terminase, că Mario Iorgulescu – și mă opresc aici. Și lumea n-ar reacționa. Am obosit și m-am scîrbit. Bănuiesc, nu sînt singurul. Milioane de români nu se pricep nici la sisteme de termoficare, nici la avize de mediu, n-au decît o idee vagă despre ce e acela un doctorat plagiat, n-au corupt în viața lor vreun judecător sau notar ș.a.m.d. Simt, însă, una și bună: sînt sastisiți de atîtea aparențe.

Simt, nu știu. E ca atunci cînd simți că trebuie să bei apă sau că-ți vine să dormi. Nu știi. Organismul știe. Tu, la nivel conștient, doar simți fără să înțelegi de ce.

Sîntem expuși, aproape fără contenire, unui bombardament al aparențelor – de la rețelele sociale la televizor, de la filmele de pe net la rolurile pe care le jucăm cu toții în public, știind c-o facem, și de la aparențele de profesionalism și de fericire personală pînă la politicieni – totul doar aparențe. Mulți, foarte mulți dintre noi nu știm, nu realizăm acest asalt zilnic, această agresiune asupra normalității. Dar o simțim. Și tocmai de aceea rîvnim, chiar fără să ne dăm seama, la o pauză de la prefăcătorie. La un „ce-i în gușă, și-n căpușă“ de modă veche. Organismul știe înainte să aflăm noi.

Greșeala oamenilor politici care se-ntreabă „Ce are Nicușor Dan și n-avem noi?“ e că-și imaginează, cumva, o strategie de imagine mai bună decît o au ei. O aparență mai bună. Într-atît de bună încît pare o realitate, ca o imagine generată de vreun AI foarte performant. Ceea ce nu realizează nici unul dintre ei este că nu trebuie să-și îmbunătățească imaginea în ochii electoratului. Trebuie să se îmbunătățească pe ei înșiși. 

Trebuie să-și redobîndească naturalețea uitată a firescului. Și ei, și noi.