Anxietate

„Cum dormiți?”, m-a întrebat femeia din fața mea, înfășurată din cap pînă în picioare într-un șal cu franjuri, arăta mai degrabă a prezicătoare decît a psihoterapeut, mă așteptam din clipă în clipă să scoată de undeva globul magic de cristal. „Dorm. Nu am probleme cu somnul”, i-am răspuns și într-adevăr pe atunci dormeam cîte opt ore neîntoarsă... ce vremuri, ce înseamnă să ai 30 de ani! Totuși, a început să insiste: „Dacă nu puteți dormi, nu are rost să numărați oi, nu vă ajută. Vă spun eu ce trebuie să faceți – să nu mai rămîneți nici o clipă în pat! Vă ridicați și începeți să faceți treburi prin casă...”. Cum ar fi? – devin eu curioasă. „Ah, știam eu că aveți probleme cu somnul!”, exclamă ea fericită, căci pînă în acel moment al discuției noastre nu știuse cum să-mi rezolve „problema” mea legată de anxietate, care se arăta mai complexă. „Păi, treburi mici, mărunțele.” Adică? – întreb în continuare nelămurită. „Păi, de exemplu, vă apucați să spălați vasele... dar nu așa, dați un jet de apă pe ele și gata! Le spălați me-ti-cu-los! Luați un pahar și-l spălați pînă nu mai are nici o pată, pînă e cristal!” Aha. Dar dacă nu am vase de spălat? Le mai spăl o dată pe cele curate? Psihoterapeuta oftează. „Nu, vă apucați de altceva, curățenie în casă, orice... treburi mici, mărunțele, cum v-am zis. Uite, am un client (așa se zice, desigur, nu pacient, pentru că noi nu sîntem bolnavi de nimic, e doar o tulburare uneori trecătoare), un corporatist, care nu poate să doarmă nopți întregi, are capul plin de gînduri, angoase legate de job, tot tacîmul. Și i-am zis: te dai jos din pat și începi să freci faianța din baie, cu un burețel, placă cu placă... și a funcționat!”

Am ieșit foarte confuză din cabinetul acelei doamne – se întîmpla prin anii 2000 și un pic și era pentru prima dată cînd conștientizam că am probleme serioase legate de anxietate și încercam să le rezolv apelînd la un ajutor terapeutic. Pe atunci, compania pentru care lucram îmi plătea un abonament la o clinică privată care acoperea multe investigații și consulturi pentru beteșuguri fizice, mai puțin psihoterapia, așa că pe doamna cu șalul și cu globul de cristal imaginar o plătisem. Ca și cum, pentru a fi un bun angajat al unei companii și a da randament, nu contează că trebuie să mai fii și întreg la cap. Dar psihoterapia nu are nici o treabă cu medicina muncii, e considerată mai degrabă un lux modern. Așadar, vase de spălat, faianța din baie și treburi mici, mărunțele... Am mai primit și o recomandare – Sédatif PC –, am ronțăit la bombonele din alea homeopatice, două cîte două, care îți lasă un gust ușor dulceag în gură, pînă cînd mi s-a acrit, încercînd să mă conving, mai mult placebo, că mă ajută să-mi înving fricile. Nu știu, la alții poate chiar funcționează.

Apoi, încercînd să evit medicamentele „tari”, de sinteză, am încercat treptat, de-a lungul timpului, diferite combinații de plante existente pe piață pentru „liniștire” (cum se zicea odinioară) – valeriană, sunătoare, hamei, lavandă, gingko biloba, coama-leului, griffonia, rhodiola, le știu pe toate pe de rost. M-a încurajat din plin și industria farmaceutică și a „suplimentelor alimentare” care în țara noastră e extrem de agresivă – din două reclame, una te face bine, indiferent ce probleme ai (pe vremea aia încă mă mai uitam și la televizor, acum am renunțat). Apropo de asta, într-o săptămîna petrecută în Bulgaria, la hotel, m-am uitat în treacăt la posturile lor, pentru că nu aveam altele, și m-a surprins faptul că sînt mult mai puține reclame la medicamente în comparație cu România. M-am simțit ca pe vremuri cînd mă uitam la filme la video, înregistrate prost de pe posturile nemțești și de-abia așteptam să văd și o reclamă la o ciocolată, la un salam sau la o budincă. Ei bine, așa e în Bulgaria.

Desigur, n-a fost prima oară cînd am ajuns la psihoterapeut, am mai încercat de-a lungul timpului, iar unele încercări au fost reușite, pe termen scurt. Am tot întrebat în dreapta și-n stînga – trebuie să cauți un terapeut care să ți se potrivească, care să pice pe tine, iar tot acest demers pentru un om anxios produce, desigur... anxietate. În plus, nu sîntem o țară de oameni bogați – dacă la un moment dat, trebuie să alegi între terapeut și dentist, desigur că alegi dentistul ca să nu rămîi fără dinți. Fricile mele au început din copilărie și oricît s-a „sondat” acolo nu s-a găsit nici o traumă care să le declanșeze. Acum asta e ideea – să depășești trauma, totul e traumă, faptul că prietena mea cea mai bună mi-a furat o păpușă a fost o traumă, faptul că mi-a murit hamsterul, altă traumă, faptul că stăteam cu bunică-mea la coadă la unt și la carne ore întregi și mă plictiseam cumplit, desigur, o traumă. Nici nu mai știi ce e traumă și ce nu e. La un moment dat, m-am dus atît de departe, căutînd explicații – de ce mi-e atît de frică? de tot, de orice –, încît m-am gîndit că am suferit de fapt o traumă intrauterină, din cauza faptului că m-am născut cu cordonul ombilical înfășurat în jurul gîtului care mă sufoca, poate că de acolo mi se trage, din burta mamei, orice e posibil. La grădiniță, în grupa mică, toți copiii îmi făceau „Bau!“ pe la spate, se distrau pe seama mea pentru că tresăream și mă strigau Sperioasa. Acum s-ar traduce printr-o formă de bullying care m-a marcat. Însă în grupa mijlocie m-am mutat la o altă grădiniță, unde am fost un copil dezghețat și cu tupeu.

Cînd eram mai mare, fricile mele au devenit ticuri – călcam pe anumite capace de canale, în drum spre școală, sau băteam în lemn ca să nu mi se întîmple ceva rău, însă zeci de alți copii din jurul meu făceau exact la fel. Odată, pe la cinci ani, m-a atacat un cîine prin gard, era un collie superb pe care eu încercasem să-l mîngîi și mi-a sfîșiat mîneca unui palton pe care tocmai îl cumpărasem de la magazinul Bucur Obor. Și acum mi-e frică de cîini, de orice cîine, de orice umbră de cîine, au fost un coșmar pentru mine timpurile cînd orașul era populat de haite de cîini vagabonzi, ocoleam străzi întregi, reacționam la fiecare lătrat. Însă verișoarei mele de la Cluj, o persoană mult mai echilibrată și mai cu picioarele pe pămînt decît mine, îi e frică de pisici. Nu că nu le suportă, îi e frică de momentul în care se vor apropia de ea și se vor freca de picioarele ei. Așadar sursa fricile nu e doar Trauma, ea poate fi infinită și greu identificabilă. Totuși, ce facem cu ea?

Anxitatea e, de fapt, sora depresiei – spun toți terapeuții. Cele două sînt corelate, nu există anxietate generalizată, fără o mică depresie în spate. În vara asta, după cîteva discuții cu scriitori care au trecut sau trec prin aceleași stări ca și mine, am citit cartea lui Styron despre depresie (William Styron, Beznă vizibilă. Amintiri despre nebunie, Editura ART). O recomand, se citește în maximum o oră. Mi-am dat seama că se poate și mult mai rău, iar dacă nu am găsit explicații prin intermediul psihoterapiei, am căutat în literatură, Styron indică sursele – am citit și recitit Cesare Pavese, Romain Gary, Jack London, Virginia Woolf, un pic din melancolicul Esenin, un pic din Maiakovski. Scriitori care la rîndul lor au suferit de anxietate și de depresie. Însă înțelegerea nu înseamnă și vindecare și înclin să cred că adevărata „vindecare” nu vine niciodată, poți doar să-ți găsești soluții proprii pentru a-ți face viața mai suportabilă.

Între timp, în mod previzibil, au apărut și problemele cu somnul, știa doamna cu șal franjurat ce știa. Însă nu mă ridic din pat ca să frec faianța, deși s-ar putea să fie un sfat bun, rămîn răstignită acolo unde sînt și mă uit la seriale polițiste de pe Epic Drama, cînd fricile cele mai stupide mă năpădesc, detectivul Murdoch mă liniștește, uneori chiar și inspectorul Gently, totul este să existe undeva o fearestră, un exit, să se întîmple lucruri, o crimă, un mister, dincolo de mine. Uneori funcționează, alteori nu.