Portrete Din Mers

Am avut parte de mai multe alegeri, în viața mea, mai mult sau mai puțin politice. Iată cîteva note despre ele.

Dacă într-a V-a, copiii încă vor să se facă pompieri, detectivi și, de ce nu, astronauți, cei mai mari devin mult mai pragmatici.

Care vrea mici? Ca să știu cîți mici să comand...”

Mi-am zis: mamă, ce bine o să ne distrăm noi două! O să explorăm împreună, o să povestim și o să „ne rîdem”.

De parcul Herăstrău mă leagă multe amintiri.

În celălalt sat, sîntem aşteptaţi la postul local de poliţie.

Deja mă bălăcesc într-un lac, cum e minunatul lac Ohrid din Macedonia, iar undeva, în niște bălți alăturate, se mai bucură un pic de soare și părinții mei.

Am ieșit foarte confuză din cabinetul acelei doamne .

Totuși, părculețul ăsta anonim, anodin e un loc de popas și de relaxare, iar în viața mea totul începe să funcționeze cu înlocuitori

Acolo sau la Copli, un fast-food din centru, unde se înfiripau amoruri și se legau multe prietenii, la un burger și la un milkshake.

În fiecare an, la sfîrșitul verii, trăiesc o stranie melancolie, pe măsură ce observ schimbările subtile ale trecerii de la un anotimp la altul. Iată cîteva gînduri și stări.

Normal, că turistului român îi cade rangul dacă rămîne fără șezlong

Oradea e un oraș prietenos cu pietonii

Duminică dimineaţa, în jur de ora nouă. Autobuzul 135 este plin ochi

La noi e altfel.

La Cluj are loc, în fiecare an, Olimpiada de gimnastică din spatele blocului.

Cineva a adus un cas (a se citi casetofon), cu toții am adus casete cu muzici, am făcut chetă ca să cumpărăm niște fursecuri de la cofetăria Melba

Nu se poate nici una, nici alta, săptămîna viitoare toate căsuțele sînt ocupate, bye-bye.

La Mangalia, mă simt ca și cum nici n-aș fi coborît din tren.

Oricum, mult după 1990, mi-am dat seama că expresia „Ce p... mea!” devenise omniprezentă aproape în toate mediile.

Prima oară am ajuns la Balcic, cu rucsacurile în spate, căci pe vremea aia nu aveam mașină, în urmă cu vreo zece ani.

Într-o noapte, a invitat o domnișoară la el acasă, iar fata aia răgea cînd făceau sex

Dar la fel de adevărat e că speranța moare ultima, în plus mai e și nostalgia după tinerețea în care îți venea bine orice

Mai întîi trebuie să merg la Cocorico să iau pui pentru ostropel.

Telefonul era intim, era o activitate de sufragerie.

În general, sînt un om tolerant, de multe ori prefer să-mi fie mie rău ca să-i fie altuia bine

La Breaza s-a construit masiv și pe alocuri grotesc în anii ’90

„Hei, de unde ești?”, mă întrebase tipul ăsta

Am uitat cum era cînd mă trezeam așa zi de zi și nu-mi făceam probleme din cauza somnului, puteam adormi oricînd, oriunde.

Așadar, pe primii scriitori „vii” i-am zărit, după 1990, la un tîrg de carte care se ținea pe atunci la Teatrul Național, de fapt pe terasa de La Motoare.

Sentimentul de întoarcere în timp, atmosfera de stațiune din anii ’80 alterată cumva de comerțul de bazar al anilor ’90

E bine că trec prin asta – toată această experiență îmi reconfigurează cumva concepția despre eșec și despre succes.

Recunosc, sînt dependentă de telefon

Este genul de tată de care m-am lovit cel mai des în copilăria mea atunci cînd îi cunoșteam pe tații colegilor mei de școală.

Primul magazin privat de pe Calea Moşilor se numea Copy Cop, avea două xeroxuri şi o mică firmă luminoasă.

Stau la o coadă destul de lungă, la puii rotisați de la Kaufland.