Clan, familie extinsă, rubedenii – de ce ar trebui să-l iubim pe vărul Costel? –

Eram la o terasă de cartier, din asta mai populară, cu ciorbe, mici și grătare, iar la masa lungă de alături se înghesuia gălăgioasă o familie întreagă, vreo trei generații – cei mai mulți pe la 40, două venerabile doamne în jur de 80 și un moș, apoi „tineretul”, pe la 20 și un pic. M-am prins destul de repede că era vorba despre un parastas, pomenire sau oricum o chestiune legată de un mort, pentru că toți erau îmbrăcați destul de sobru și se străduiau să nu pară prea veseli, în fine, cei mai tineri se abțineau cu greu, după ce au dat și de alcool, treptat au uitat de motivul pentru care se aflau acolo. De fapt, primul s-a pilit moșul. S-a înroșit puternic la față, a început să vorbească tare și și-a acaparat total vecinii de masă care cred că regretau faptul că nu avuseseră inspirația să se așeze cît mai departe de el. Printre comeseni, l-am remarcat imediat pe vărul/cumnatul/nepotul cel descurcăreț, probabil singurul care avea ceva biznis de succes în familie, un tip agitat, cu chelie și cu burtă, care a luat de la început inițiativa și a ascultat doleanțele tuturor – care ce vrea: „Mamaie, mănînci și ciorbă? Uite că au ciorbă de văcuță...”, „Care vrea mici? Ca să știu cîți mici să comand...”, „Da, cartofi prăjiți la toată lumea... dar nu mai bine luăm niște platouri din alea mari de trei-patru persoane și fiecare își alege ce vrea?”. „Tineretul” se grupase strategic într-un colț al mesei și alcătuise rapid o „bulă” a lor, cum sînt cele de pe Facebook – conversațiile se legau rapid, vorbeau aceeași limbă, aveau ce să-și spună unul altuia. Mai dificil era cu ăștia mai în vîrstă, mai exact cu cele două doamne venerabile, căci moșul se descurcase, era adaptabil, ar fi vorbit și de unul singur dacă nu ar fi avut cine să-l asculte. Însă pe băbuțe le-au tot mutat dintr-o parte în alta a mesei, ca pe niște rude de prisos, nimeni nu avea chef să stea lîngă ele, deși mi-am dat seama că pentru ele tocmai asta era miza – socializarea –, poate că nu mai ieșiseră din casele lor cu lunile, poate erau nevorbite, era acum un prilej să recupereze. Se uitau în jur cu o vie curiozitate, probabil că și-ar fi dorit să fie plasate direct în bula celor mai tineri, însă în cele din urmă au sfîrșit prin a fi așezate tocmai în celălalt capăt al mesei, una lîngă alta. Nu cred că se cunoșteau prea bine sau nu se suportau reciproc, așa că s-au învăluit amîndouă într-o tăcere posacă și și-au petrecut timpul golind conștiincios conținutul din farfurie, măcar atît…

Mesele în familie, din orice familie și indiferent de prilej, sînt pentru mine un spectacol. În primul rînd, mă uimește modul în care se reunesc acești oameni care de multe ori nu au nimic în comun unul cu celălalt, transformîndu-se, de fapt, într-un trib. Oameni care nu se văd cu anii și pe care nu-i leagă nimic în afară de o presupusă legătură de sînge, uneori nici măcar asta, pentru că sînt rude prin alianță, soțul nepoatei care locuiește la Brașov și care e fina mătușii de la Crevedia care a fost căsătorită cu Gicu etc., însă e de-ajuns să se alcătuiască toate aceste încrengături ciudate și imprecise ca să-l considerăm pe un străin drept „unul de-al nostru”, să-l acceptăm în clan. Să-l punem cu noi la masă și să-l ghiftuim cu tot ce avem mai bun, să-l primim la noi în casă dacă vine de la Vaslui în miez de noapte, „doar n-o să doarmă bietul om pe stradă” sau „cum să se ducă la hotel?... doar sîntem rude, ne facem de rușine!”, să o găzduim pe termen nelimitat pe nepoata finei cumnatului care vine la București, la facultate, „cum nu are unde să stea?... stă la o mătușă!”, să-i aducem vărului Costel o mașină din Germania, dacă locuim în Germania, sau bietului unchi Ștefan (cine-i unchiul Ștefan?) medicamente din Franța, să-i vizităm la spital dacă se îmbolnăvesc, să-i ajutăm pe toți să se angajeze în administrația publică sau în companiile noastre private, să le punem o vorbă bună, în fond, ce ne costă?      

Scrisesem într-un articol din urmă cu două săptămîni despre „chimia” dintre oameni – sînt oameni pe care îi placi de la prima vedere, există undeva, acolo, o legătură inexplicabilă, și sînt oameni pe care îi detești fără absolut nici un motiv. Ei bine, într-o familie, „chimia” asta nu mai are nici o însemnătate, aici există alte reguli, fiindcă trăim într-o societate în care toleranța față de rudele noastre de gradul 1, 2, 3... este aproape totală. Nu contează că vărul Costel este un hoț și un ticălos, îl acceptăm, e de-al nostru, face și el un ban, săracul! Nu contează că unchiul Ștefan a fost turnător la Securitate, așa erau vremurile pe atunci, ce, alții n-au fost? E de-al nostru, Dumnezeu să-l ierte! Iar ăsta mic, Patrick sau cum îl cheamă, al lui tanti Maria, o loază și un golan în liceu, poate îi găsești și lui un loc pe acolo pe la consiliul județean, să mute și el o foaie dintr-un birou în altul, să ia o decizie, că s-a făcut băiat cuminte și e de-al nostru, s-a înscris și-n partid.

Mama are în agenda telefonului o grămadă de rude „de-ale noastre” de care eu nici n-am auzit. Verișori îndepărtați pe care habar n-am unde i-a descoperit, fine obscure, nepoți plecați prin Australia – cum-necum, mama a ținut legătura cu toți acești străini și mai vorbește cu ei de sărbători sau la vreo aniversare, „că așa se face”. Sînt convinsă că cei mai mulți dintre ei nici măcar nu știu cum arată mama. Odată m-a rugat să mă întîlnesc cu nu știu ce văr de la Craiova ca să-mi dea un pachet. M-am întîlnit cu el pe la Unirii, a coborît dintr-un BMW, un șmecher, dar mi-a dat pentru mama o damigeană cu vin, niște țuică, o slănină, o brînză, „că așa se face”. Nu l-am mai văzut niciodată de atunci, deși se presupune că e și vărul meu. Eu, recunosc, n-am vreo apetență pentru rude, nu reușesc să mă întîlnesc cu oameni care îmi sînt dragi, de ce aș face eforturi să țin legătura cu oameni despre care nu știu nimic? Văd în jurul meu atît de multe familii disfuncționale alcătuite doar din membrii „de bază”, părinți, copii, frați, de ce ar funcționa mai bine familia extinsă? Sau care e rostul ei? Apartenența la clan? Faptul că clanul ține de clan, că rufele murdare se spală în familie și că te vei descurca mai ușor decît să treci singur prin viață, al nimănui? Ai o datorie față de familie? Trebuie să te ai „ca frații” cu fratele tău dacă între voi nu a existat niciodată vreo „chimie”? Trebuie să-ți iubești tatăl care te-a părăsit cînd aveai trei ani și acum, la vîrsta adultă, vrea să revină în viața ta pentru că are remușcări sau pentru că duhovnicul lui i-a zis că trebuie „să se împace” cu copiii lui? E tatăl tău sau e de fapt un străin? Iar pe lîngă toate aceste rude și rubedenii, trebuie cumva să accepți și să tolerezi și rudele „celuilalt”, ale partenerului, căci nici el nu e al nimănui, vine la tine cu o istorie, cu o mitologie a propriei sale familii, îți aduce acasă propriul său panteon, trebuie să te încuscrești, să intri în cumetrii, să stai la masă, de Paște sau de Crăciun, cu oameni pe care nu-i suporți sau cu care, din nou, nu ai nimic în comun... nu-i cumva prea mult? Sau e pur și simplu „o obligație”?

Îmi aduc aminte de o altă masă de familie pe care am observat-o de la distanță. Se întîmpla la un restaurant chinezesc și era vorba despre o familie mixtă – tînărul chinez care părea un om de afaceri prosper era căsătorit cu o româncă, aveau și un copil mic, în cărucior. Se adunaseră la masă rudele lui și rudele ei, probabil că pentru români era un eveniment inedit, chinezul îi scosese în oraș, se vorbea de-a valma atît în română, cît și în chineză. Iar la masă era din nou o bătrînică, bunica fetei, probabil, care tăcea și privea în jur cu aceeași vie curiozitate ca băbuțele de la terasa din cartier. Nu o izolaseră, dar nici nu o băgau în seamă prea mult. Se uita cum soseau la masă felurile de mîncare – colțunași, pește-veveriță, alge, crab și urechi de lemn –, cum oamenii aceia străini mîncau cu bețele, mînuindu-le cu lejeritate. Sînt convinsă că nu pricepea nimic din ce i se întîmpla.