Cinci lucruri pe care nu mi le imaginam la 10 ani

Ca orice generație, și noi, copiii din România comunistă, ne imaginam cum va arăta „viitorul”, folosindu-ne de puținele surse de inspirație pe care le aveam la îndemînă – cărțile lui Jules Verne, romane de anticipație contemporane (scrise în general de autori sovietici, unii dintre ei chiar remarcabili), seriale românești stupide de tipul Racheta albă și, desigur, filmele SF de succes occidentale care într-un fel sau altul ajungeau și pe la noi (cinema sau casete video). Ne imaginam că vor exista roboți precum cei din Războiul stelelor, că vom întîlni extratereștri care vor semăna cu ET din filmul lui Spielberg și că navetele spațiale vor avea zeci de beculețe aprinse și televizoare Sport la bord, pentru că atît se putea atunci în materie de decoruri. De obicei, „viitorul” se oprea pe undeva prin anul 2000, „cînd nu vom mai fi copii”, tot ce urma să se întîmple dincolo de acest an ni se părea extrem de îndepărtat. Totuși, anumite lucruri care aproape că s-au banalizat în zilele noastre nu ni le puteam imagina (și n-au trecut decît 35 de ani).

● Oamenii pot vorbi pe stradă la „telefonul fără fir”. „Telefonul fără fir” era un joc popular care ne amuza – copiii erau așezați în șir, primul copil șoptea un cuvînt la urechea celui de-al doilea și tot așa pînă cînd ultimul înțelegea/„auzea” cu totul altceva, un alt cuvînt (iar aici există și un sens metaforic). În viața noastră domestică, însă, telefonul avea un „fir”, uneori prea scurt, atunci cînd aveai o conversație mai personală și voiai să iei telefonul cu tine, în camera ta, ca să nu te audă ceilalți din casă. Cablul se băga în priză, așteptai un ton, după care așteptai sau nu să primești un telefon. Telefonul nu era gadget, dar era mobilă, era decor, era aparat electrocasnic. Dacă telefonul nu funcționa bine, sunai la „deranjamente”. Puteai suna și ca să afli „ora exactă”, ceea ce acum, cînd ai „ora exactă” pe telefon, mi se pare cu totul absurd. Telefoanele de pe stradă se numeau telefoane publice și funcționau cu fise. Conceptul de „telefon public” a dispărut. Desigur, a dispărut și meseria de telefonistă. Și nu mai vine nimeni la tine acasă ca să-ți monteze telefonul. Aveam o nebună în cartier care doar se prefăcea că vorbește cu cineva, un posibil amant, vorbea cu orele, se certa cu el, apoi îl implora să o ierte – ne prindeam că nu vorbește cu nimeni pentru că fisele pe care le introducea în aparat cădeau pe jos, pe partea cealaltă, o ploaie de fise. Dar să te plimbi pe stradă și, în același timp, să vorbești la telefon ni se părea de neconceput. Telefonul era intim, era o activitate de sufragerie. 

● Să poți plăti ceva, orice, fără să ai bani. Doar cu o bucată de plastic. Sau, și mai SF, cu ceasul de la mînă (ceasurile „moderne” după care tînjeau toți puștanii erau ceasurile electronice)! Să poți scoate bani dintr-o cutie de pe stradă cu bucata de plastic. Păi, dacă plecai de acasă fără bani la tine, nu erai valabil, erai în afara societății, nu puteai să mergi la cinema, nu puteai să-ți cumperi o înghețată. Te căutai prin buzunare – n-am nici un șfanț! Săracule! Sau: mi-am uitat portofelul. Du-te acasă după el! Nu ne puteam imagina dispariția pușculiței. Cînd, în sfîrșit, după un an de „economii” spărgeai porcul de porțelan, să vezi atunci bucurie, cum culegeai din el monede de 3 și de 5 lei, cîte bilete la cinema, cîte vafe cu fistic erau acolo. În pușculiță.

● Să ai acces la informație, aproape la orice informație, instantaneu. Așa ceva era de neconceput. Am prins și eu un pic, prin anii ’90, perioada în care jurnaliștii se documentau la bibliotecă – căutau subiecte în periodice mai vechi, își luau informația din cărți, fișau, transcriau, o muncă aproape de investigație, din aproape în aproape. Bibliotecile revin la rostul lor inițial – un spațiu de lucru pentru medii academice, pentru cercetare. Pentru informația de care ai nevoie în viața de zi cu zi nu mai trebuie să mergi nicăieri, nu mai trebuie să-ți bați capul unde să o cauți. Și, mai ales, nu mai trebuie să o cumperi. La ce mai folosesc ghidurile de tot soiul, de la cele de călătorie la „ce poți face cu două mîini dibace” (o industrie întreagă timp de două secole), cărțile de bucate, chiar și manualele de utilizare? Obiecte vintage, old-school, pentru nostalgici. A dispărut „omul-enciclopedie”, dacă dădeai peste unul din ăsta care avea o memorie excelentă și reținea totul, de la date istorice la filmografia lui Tarkovski, era mină de aur, aflai ce te interesa, îți livra informația. De fapt, îmi dau seama că a dispărut memoria, așa cum o știam, nimeni nu mai are nevoie de ea. Îmi amintesc că în adolescență m-am certat cu un băiat o noapte întreagă în legătură cu un disc al formației Beatles, nu eram siguri dacă o piesă era pe albumul ăla sau pe altul – am adus fiecare argumente legate de stilul de început și stilul tîrziu, mai elaborat, al Beatleșilor, am fredonat împreună piesa de o sută de ori și, în cele din urmă, ne-am sărutat. În zilele noastre, nici cearta, nici sărutul n-ar mai fi avut loc.

Au dispărut informația stradală, conexiunea, comunicarea cu ceilalți. Nu te mai întreabă nimeni: Nu vă supărați, știți cumva cum pot ajunge la gară? Nu vă supărați, știți un loc unde se mănîncă bine în orașul dvs.? Acum exista aplicații care te pot duce oriunde, o voce pe care o setezi tu cum vrei, de la o gagică sexy la un negru care cîntă blues în Louisiana (eu pe asta o am pe Waze), îți zice: la prima intersecție o luați la dreapta! Acum cîteva zile, m-a oprit cineva pe stradă ca să mă întrebe de un spital. Era o femeie simplă, de la țară. Poate doar oamenii ăștia să se mai simtă dezorientați într-un oraș mare. Celorlalți, negrul din Louisiana le spune: ați ajuns la destinație! Au dispărut hărțile și călătoriile în care o hartă era esențială. Unde sînt grupurile de turiști americani din Roma și Paris conduse de cîte unul mai descurcăreț și cu inițiativă care se chiombea pe o hartă zece minute și apoi flutura din mînă – Pe aiiici!     

● Să nu mai aștepți o săptămînă întreagă pentru ca la televizor să se difuzeze următorul episod din serialul tău preferat. Asta era ceva... Păi, la începutul anilor ’90, se goleau străzile Bucureștiului cînd începea Dallas-ul sau Sclava Isaura, unii care locuiau la parter scoteau chiar televizoarele pe geam ca să prindă cîteva replici și întîrziații. Sau, în anii ’80, se strîngea tot blocul la cel care avea televizor, era un adevărat ritual. După care – mare dezamăgire! – episodul se termina în coadă de pește, în momentul ăla plin de suspans – cine l-a împușcat pe JR? – și trebuia să mai aștepți încă o săptămînă. Nu ne puteam imagina că am putea vedea episoade după episoade, nu ne puteam imagina că ne-am putea alege un film, orice film, la orice oră, vedeam „ce ni se dădea”. Iar aici e bine, e o evoluție, nu mai sîntem manipulați de o grilă de programe, nu mai depindem în nici un fel de cei care fac televiziune, de fapt televiziunea așa cum o știam noi e deja defunctă. Aș mai zice că noi, copiii României comuniste, în anii ’80 făceam binging cu discurile cu povești.

● Gîndurile tale devin ale tuturor, chiar ești încurajat să ți le exprimi – la ce te gîndești? –, fotografiile tale ajung instantaneu la milioane de oameni (fără să mai fie nevoie să developezi filmul), poate să știe oricine, la orice oră, ce faci, unde ești, ce ai gătit la prînz sau ce melodie cînți în baie. Poți transmite mai departe o știre importantă sau chiar și o bășină, dacă asta te face să te simți fericit. Ești o persoană publică, fără să fii o persoană publică. Ești urmărit și ai urmăritori. Ești citit, chiar dacă habar n-ai să scrii. Ești apreciat, chiar dacă nu ai nici un prieten în viața reală. Ești singur, fără să fii singur. În copilăria mea, existau oracole și caiete de amintiri ca să faci share, nu-mi imaginam că limitele intimității personale pot fi împinse chiar atît de departe. Nu-mi imaginam că chiar vom locui în „casa de sticlă”. Nu știu dacă e bine sau dacă e rău, însă, atîta timp cît va exista această trăsătură umană – narcisismul/oglinda –, care înainte se manifesta doar în cercurile sociale restrînse, vom rămîne captivi pînă la capăt, vom fi acolo, prezenți într-o formă sau alta, ca să fim validați.

Și e doar începutul...