Cum să călătorești de unul singur?

Încerc să-mi fac curaj pentru a pleca de una singură într-o călătorie și parcă am mai multe griji și temeri decît oricînd, anxietatea plecării mă obosește atît de tare încît probabil că voi renunța în ultima clipă. Foarte mult timp nu m-a deranjat deloc să călătoresc singură, ba dimpotrivă – era un bun prilej de a-mi aduna gîndurile, dar și de a simți mai bine locurile și oamenii, de a înțelege într-un mod mult mai profund o altă țară, o altă cultură decît atunci cînd ești însoțit de un partener sau de un grup mai mare. Pentru că ești mult mai atent la ce se întîmplă în jurul tău și mult mai dispus să te integrezi, chiar dacă te afli în postură de simplu vizitator. Nu-mi plac cuvintele „vacanță” și „turist”, în schimb îmi plac „călătorie” și „vizitator”, în fond toți sîntem doar niște călători în viața asta, chiar dacă uneori mergem doar pînă la Bușteni sau pînă în Piața Romană, precum toți sîntem doar niște vizitatori ai acestei planete, migrînd periodic dintr-un loc în altul.

Cel mai tare urăsc călătoriile de grup – la un moment dat, devin atît de atentă la nevoile grupului, încît nu mai înțeleg nimic din locul unde mă aflu. Iar într-un grup, fiecare vrea altceva – unul vrea să mănînce, unul să doarmă, altul să viziteze, altul să facă pipi, nu-ți mai dai seama ce vrei tu, de fapt. E greu să le explici – eu aș vrea să stau pur și simplu o oră într-o piață publică fără să fac nimic, doar să mă uit la oameni. Pentru că asta îmi place să fac. Odată, aveam într-un grup un amic vegan, a trebuit să căutăm vreo trei ore un anumit local vegan indian din centrul orașului Porto despre care el citise pe net că găteau cel mai bun curry, ca să putem mînca împreună la prînz, deși nici unul dintre noi, ceilalți trei, nu-și dorea să mănînce curry la Porto! Altă dată, la Balcic, o prietenă nu suporta pisicile, iar orășelul de la malul mării era plin de pisici, toate superbe și prietenoase, dar fata avea o fobie față de pisici din copilărie, desigur că am înțeles-o. Am căutat o terasă unde ospătarii să alunge pisicile de pripas, să nu vină languros ca să cerșească pe la mese, n-am găsit, era cumva absurd. Pînă la urmă, grupul a mîncat la o terasă oarecare, în mijlocul unei colonii de pisici, desigur, pentru că ni se lungiseră urechile de foame, iar prietena mea a mîncat de una singură îmbufnată în camera de hotel o salată pe care i-am adus-o noi la pachet. Nu-mi dau seama de ce, într-un grup, cel care are nevoi speciale reușește mereu să aibă cîștig de cauză și să le strice cheful și celorlalți. N-am fost niciodată în excursii organizate unde îți împarți călătoria, experiența ta personală, în fond, cu niște necunoscuți. Nici nu-mi doresc. Nu pot dormi cu persoane străine în cameră, nu pot socializa în timp ce eu sînt avidă să văd, să fac parte din necunoscut. Am fost odată la Paris cu niște amici, a fost o excursie memorabilă, am rîs mult și am făcut glume „românești” prin metrou și pe stradă, am băut vin și am vorbit despre literatură, poezie, iar la întoarcere mi-am dat seama – parcă nici n-am fost la Paris, puteam face foarte bine toate aceste lucruri împreună timp de trei zile în București! 

Mai rămîne varianta călătorie în doi, cu partenerul de cuplu sau cu un prieten bun. Dacă te înțelegi bine cu celălalt, sînt șanse mari să ai parte de o călătorie reușită. Poate că cele mai solare călătorii din viața mea au fost cele de pe la 20 de ani cînd plecam împreună cu iubitul meu hippiot de atunci acolo unde puneam mîna pe harta țării, cu ochii închiși. Încă nu intraserăm în Uniunea Europeană, să plecăm în afara țării era complicat, aveam nevoie de vize și de bani... și oricum, noi plecam cu bani foarte puțini, ne întorceam mereu cu „nașul“, uneori chiar și fără bani de „naș“, așa că eram dați jos din tren și trebuia să dormim prin niște gări obscure, în săli de așteptare înghețate și pustii pînă cînd sosea următorul tren, cu un „naș“ mai binevoitor. Așa am ajuns la Herculane, la Slănic Moldova, Sărata-Monteoru și în alte cîteva stațiuni balneo care erau în plin declin în anii ’90, stăpînite de moși și de babe veniți la tratament, unde noi, doi puștani cu blugi evazați, cu codițe în păr și veșnic cu o sticlă în mînă cu ceva lichior dubios (Florentino?) eram din cu totul alt peisaj. La Herculane, am avut bani de hotel pentru o singură noapte, în a doua noapte (pentru că am ținut morțiș să mai stăm încă una) am dormit pe niște fotolii de la etajul 9 pînă cînd ne-a găsit un recepționer și ne-a dat afară, dar era aprilie și o primăvară blîndă, ne-am aciuat pe băncile din centrul stațiunii, iar o fată a venit și ne-a dat de pomană două ouă roșii și felii de cozonac, ne-am dat seama că era Paștele catolic, au fost cele mai bune ouă pe care le-am mîncat în viața mea. La Rășinari, într-un februarie crîncen, am dormit într-un grajd din bunăvoința unui localnic căruia i-am băut țuica pe care o dosise pe acolo, apoi am plecat pe jos spre Păltiniș, într-un decor hibernal fantastic. La Drobeta-Turnu Severin, am dat banii de „naș“ pe două pleșcovițe și două beri la bufetul gării, eram lihniți.

Însă toate acestea nu sînt neapărat călătorii, sînt mici aventuri, irepetabile după o anumită vîrstă, oricît ți-ai dori nu te mai poți întoarce acolo – vrei să mergi cu mașina ca să-ți încapă toate catrafusele, lucruri inutile pe care le iei cu tine ca să te simți confortabil, vrei cameră de hotel, vrei o baie decentă. Și mai ales vrei o rutină a călătoriei și un control asupra ei – nu-ți mai dorești să ți se întîmple ceva neprevăzut, te simți pierdut fără Google Maps, ai nevoie de confirmarea rezervării din timp și mai ales nu mai accepți ideea că ai putea pleca undeva, oriunde, fără bani. Cunosc un singur om, un poet din Suceava, care la vîrsta mea încă poate să vagabondeze liber prin lumea întreagă și într-un fel îl invidiez pentru asta.

Așadar, călătoria în cuplu, dacă nu te cerți, poate să fie o experință OK. Dar certurile apar din nimic pentru că, de fapt, aduci cu tine un bagaj al certurilor și reproșurilor de acasă. De exemplu, noi cel mai des ne certăm din cauza orientarii în spațiu. Pare absurd, dar așa e. Ne-am rătăcit în centrul Pragăi cu GPS-ul în mînă, învîrtindu-ne la nesfîrșit pe străduțe, pînă cînd el mi-a smuls telefonul și mi-a zis: lasă că te duc eu! M-a dus bine, dar a fost greu să recunosc asta. Am ratat ieșiri de autostradă, restaurante, străzi, orașe. Dar nu sînt certuri maligne. Ultima a fost la Bruxelles, cînd ne-am îndepărtat prea mult de hotel și nu mai știam cum să ne întoarcem, am găsit pe net un tramvai direct, ne-am îndreptat spre stație, însă cînd în fața mea a apărut un deal pe care trebuia să-l urc, am zis „Nu mai pot!”. Ne era și foame – cele mai multe certuri în cuplu apar din cauza foamei, așa că aveți grijă să mîncați tot timpul. Am urcat dealul, am găsit stația, apoi ne-am certat îndelung în legătură cu direcția în care trebuia să luăm tramvaiul. Ne-am certat pînă cînd ne-am dat seama că oamenii aceia pașnici și relaxați din stație se uitau la noi ciudat. Atunci am tăcut.

Revin la călătoria de unul singur – acolo nu ai cum să te cerți cu nimeni decît cu tine însuți. Și dispui de tot timpul tău petrecut acolo, la destinație, poți face ce vrei cu el. Pare ideal. Atunci de unde atîta anxietate? De ce oamenii preferă să călătorească în grupuri sau în haite? Vă zic de ce – ca să aibă grijă unii de alții. Îmi amintesc de ultima mea excursie la Roma, de una singură, în 2019, chiar înainte de pandemie. Trebuia să stau șase zile, am stat trei, mi-am luat un extra-bilet de avion ca să mă întorc mai repede acasă. S-au suprapus mai multe lucruri care au mers prost, dar și eu am făcut cîteva greșeli de călător amator. Totuși, dincolo de aceste greșeli, îmi amintesc fără plăcere prima seară în Trastevere, la un restaurant simpatic unde mi-am comandat o lasagna și o carafă cu vin – toți cei de la mesele celelalte erau prieteni, erau soți, erau iubiți. Și era un vibe foarte bun în toată acea comunicare plină de voci și de rîsete. Știu că i-am invidiat și că m-am simțit îngrozitor de singură. Ca mine mai era doar o japoneză, mai bine ne-am fi unit mesele.