Confruntarea democrațiilor în Vestul Sălbatic: Bunul, Răul și Urîtul

…pentru că toată lumea vorbește despre o criză a democrațiilor, dar fiecare înțelege prin asta ce vrea. Toată lumea e chitită s-o salveze, dar, de la prea multe „resuscitări”, biata de ea de-abia mai gîfîie. Pare-se c-am intrat într-un nou Vest Sălbatic, în care nu mai există reguli, bandiții fac legea, iar șeriful e prea beat (de putere) pentru a face ordine. Nimeni nu mai înțelege nimic, totul se schimbă de la o zi la alta. Nu vă place ce-a zis Trump? Stați liniștiți, că se schimbă peste cîteva ore. Nu vă place un candidat sau altul? Stați liniștiți, că nu e sigur că va rămîne candidat, fie pentru că-l interzice Curtea Constituțională, fie pentru că îl schimbă chiar partidele care-l susțin. Că veni vorba, nu vă plac deciziile Curții Constituționale? Stați liniștiți, că nimeni, cred că nici măcar ei, nu mai știe de ce decid ce decid. Sau cînd. Atît la scară internațională, cît și la scară națională, totul e în flux, totul se schimbă, nimic nu e predictibil, nimic nu mai are coerență. E vremea lui Heraclit, cu al sau „panta rhei“ („toate curg“), și „singurul lucru care nu se schimbă e schimbarea însăși“. Ați vrut schimbare? Avem mai multă schimbare acum decît putem duce.

Nimic nu mai e inteligibil. Cum poți să te bați cu pumnul în piept cu vitejia poporului român, cu Decebal, Mihai Viteazul, Vlad Țepeș, „căci luptători de frunte sîntem noi și viță de eroi“ ș.a.m.d., cînd te sperie războiul pentru apărarea patriei? Cum să te plîngi că România e parte din UE cînd mergi cu jalba-n proțap la… Curtea Europeană a Drepturilor Omului? Cum să clamezi „suveranitate“ cînd nu mai știi cum să te vîri mai repede sub papucul Rusiei, dar și sub cel al SUA? Dar rușii? Cum îi mai înjurau ei pe americani pîn-a venit Trump… Dar Trump? Cum poți repeta aceleași minciuni grosolane, fără să clipești? Cum îl pot aplauda ca pe Xi republicanii pretins conservatori? Dar americanii? Cum pot să-l voteze nu doar pe el, ci și alte figuri din Congres, una mai ciudată decît alta? Și mă opresc deocamdată aici, că nu sînt cu totul masochist, să-mi fac singur rău.

Noțiunea de cauzalitate, de cauză și efect, care ne-a obsedat de la vechii greci încoace, și-a pierdut rostul. Sîntem înapoi la Harry Potter și la școala de vrăjitori. Unul dintre exercițiile mele preferate cu studenții cărora încep să le vorbesc despre filosofie a fost și a rămas întrebarea: ce vi se pare cel mai nefiresc lucru care se-ntîmplă la școala de vrăjitorie Hogwarts? În linii mari, seamănă cu orice colegiu: studenții învață diferite materii, dau examene, sînt împărțiți pe grupe, au sporturile lor pe mătura zburătoare, un fel de fotbal american ș.a.m.d. Unde nu seamănă? Ce e ciudat de-a dreptul? Cum Harry Potter e încă popular după atîția ani, mîinile țîșnesc de fiecare dată și sînt oferite o sumedenie de explicații, care mai de care mai năstrușnice: de la vrăjile „cool“ la nu știu ce duhuri. Dar în toți acești ani nimeni, absolut nimeni, n-a înțeles unde bătea întrebarea.

Hogwarts e un colegiu în care nimeni nu întreabă și nici un profesor nu explică „de ce“, ci doar „cum“! Nu „De ce, dacă fac cu bagheta așa, nu altfel, și rostesc formula asta, nu alta, pot transforma pe cineva în șoarece sau înapoi, pot zbura pe mătură, pot deveni invizibil ș.a.m.d.?“. Doar „Cum pot face vraja asta mai repede și mai bine?“. Asta nu e educație, e gîndire magică. Nu rațiune, ci vrajă. La studenții din primul an, prinde! Îi vezi cum le sclipesc ochii cu licărirea aceea că e semn c-au început să gîndească. Din nefericire, lumea de astăzi nu se mai educă. Cică nu contează. Așa că tot mai puțini mai întreabă „De ce?“. Marea majoritate sînt perfect satisfăcuți să știe „cum“. Pe ce buton să apăs?

Într-un fel, Fukuyama, cu al sau celebru diagnostic de „sfîrșit al istoriei“, a avut dreptate. Nu mai există nici o ideologie care să se opună deschis democrației, precum monarhiile absolutiste, nazismul sau fascismul. Pînă și comunismul ar fi o „democrație populară“. După înfrîngerea lui Trump, Capitoliul a fost atacat de către „apărătorii democrației“, acum Trump și Vance acuză democrațiile europene că nu respectă democrația încălcînd libertatea de exprimare sau interzicînd anumiți candidați, Zelenski e condamnat și de Putin, și de Trump că nu organizează alegeri, chiar și în vreme de război, mulți alții îl acuză pe Trump că încalcă principiile democrației, Trump îi acuză și el că nu respectă votul popular, la fel și Georgescu și ai săi etc. Ce mai tura-vura, toți se bat pentru democrație ca pe-o comoară. Cine ajunge primul? Cine supraviețuiește?

Vă propun așadar să ne detașăm, fie și pentru cîteva minute, de toate numele și de toate detaliile. Să ne amintim de celebrul western-spaghetti regizat de Sergio Leone, cu Bunul (nu chiar bun), Răul (supranumit Ochi de Înger) și Urîtul (nu chiar urît, dar lichea). Nici acolo numele adevărate ale celor trei nu se cunosc. Și nici nu contează. Contează doar că, în plin Război Civil, toți trei pistolarii aleargă după o comoară îngropată într-un cimitir, despre care fiecare deține cîte o frîntură de informație. Pe drum, unii fac chiar și gesturi eroice doar pentru a-și putea continua drumul. Odată însă găsiți sacii cu dolari de-argint, nu mai au nici un interes comun, așa că urmează singurul duel în trei (!)  din istoria duelurilor cu pistoale din cinematografia westernurilor! O scenă memorabilă, minunat filmată.

Și acum avem de-a face cu un duel între trei tipuri de democrații (nu dau nici eu nume): democrația Înțelepciunii, cea a Inteligenței (artificiale sau nu) și cea a Forței (numărului de voturi sau de arme, nu mai contează). Și aici, precum în film, pînă-n ultima secundă oricine se poate asocia cu oricine și oricine poate trăda pe oricine. Pînă se trage primul glonț. În condiții normale, democrația Înțelepciunii, cea a chibzuielii, a bunului-simț la care face apel toată lumea, s-ar cuveni să cîștige fără probleme. Dar acestea nu mai sînt condiții normale. Acesta, vă reamintesc, e timpul Vestului Sălbatic. Simțul „comun“ bate bunul-simț. E în minoritate în fața prefiguratei alianțe între democrația Inteligenței (artificiale sau nu, care manipulează cum vrea „simțul comun“) și cea a Forței (numărului de voturi sau de arme). Și-atunci, pentru a supraviețui, democrația Înțelepciunii va trebui să fie și mai Inteligentă, și mai Puternică decît rivalele ei. Ba chiar să cîștige democrația Inteligentă de partea Înțelepciunii.

Să sperăm ca, măcar de astă dată, filmul să „bată viața”. (Dacă n-ați văzut filmul, folosiți-vă imaginația. Dac-ați văzut filmul, și mai bine: folosiți-vă imaginația!)

Alin Fumurescu este associate professor la Departamentul de Științe Politice al Universității din Houston, autor al cărții Compromisul. O istorie politică și filozofică (Humanitas, 2019).