Lecția neolitică

Patrimoniul cultural al unei țări include moștenirea materială, cum ar fi clădirile, siturile arheologice, orașele, satele și artefactele. În același timp, el cuprinde și moștenirea imaterială a obiceiurilor, tradițiilor, limbii și meșteșugurilor. Ceramica aparține ambelor categorii enunțate mai sus. Vasele sau chiar cioburile vorbesc despre primele forme de civilizație umană. Ele furnizează indicii prețioase cu privire la apariția și practicarea unui meșteșug care încă nu și-a epuizat resursele. Din observarea directă a unui fragment se pot deduce tipul de ardere, temperatura și materialul de combustie, procedeul arderii, dar și tehnica în care vasul din care provine a fost făurit, prin lipirea unor cordoane de lut sau, mai tîrziu, la roata olarului. Modelarea lutului și arderea lui în foc a servit, din timpuri imemoriale, unor scopuri diferite, dar îngemănate. Primul este cel utilitar, pentru producerea vaselor destinate stocării apei, alimentelor, dar și țiglelor, sobelor, cărămizilor și altor obiecte ce aparțin sferei uzului comun. Al doilea, concomitent cu primul, este cel al folosirii abstracte, al semnificației și simbolului care încapsulează emoții, dorințe, aspirații și care ne transmite valorile unei culturi și chiar viziunea sa cosmogonică. Mă refer aici la altarele ceramice, piesele votive și de cult, dar și la decorația, adesea extravagantă, a recipientelor utilitare.

Plămădirea unui vas reiterează gestul primordial al creației divine. Așa cum Adam a fost făcut din lut, tot astfel ideea de vas dă formă unei mase amorfe de praf amestecat cu apă, iar denumirea însăși a părților sale mărturisește acest paralelism. Orice vas are un fund, o burtă, un gît, o gură și o buză, iar toartele, în multe limbi, evocă mîinile. Lutul modelat, dar nears este la fel de perisabil ca un om, însă, prin ardere la peste 600 de grade Celsius, el devine nepieritor. Continuînd actul creației divine (mitologiile de pe toate meridianele narează o creație primordială), însuflețirea vasului se face prin împodobirea acestuia, prin realizarea de incizii sau excizii, ori prin adăugarea decorației din același material, prin pictare sau amprentare. Simbolurile figurate au, de regulă, funcție apotropaică, protejînd utilizatorii de infestări, alterări, molime, distrugeri sau alte rele de orice fel.

Aceste obiecte străvechi emoționează și îl pun în relație pe meșterul eneolitic cu privitorul contemporan, legătura dintre ei fiind mediată de capacitatea de a transmite un mesaj a artefactului în sine, ceea ce dovedește, dacă mai era cazul, o continuitate în percepția și aprecierea frumosului care nu este tributară ideii de progres ori unor sisteme politice, economice sau ideologice, ci doar unei umanități intrinseci, perene și semnificative. Altarul de la Trușești (jud. Botoșani) este o astfel de operă aparținînd culturii Cucuteni-Tripolie. Ea reprezintă două personaje în poziții de orant, cu colane la gît. Între cele două figurine stilizate, în partea de jos a ansamblului, un oval poate simboliza fecunditatea. Interpretările sînt multiple, dar esența altarului, anume cuplul roditor, reprezintă o constantă valabilă și astăzi, ce definește umanitatea. Machetele din lut extrem de detaliate ale culturii Cucuteni-Tripolie, descoperite pe teritoriul României și Ucrainei, reproduc minuțios, la scară mică, atît exteriorul templelor și al locuințelor, cît și interiorul acestora, cu vatra focului, altarul casei, vasele de păstrat apa și alimentele, lavițele. Ce i-a făcut pe meșterii neolitici să întocmească modele reduse din lut ale construcțiilor este foarte greu de bănuit. Dar faptul că acestea există arată că acei oameni, considerați astăzi primitivi, își iubeau casele chiar dacă, la fiecare douăzeci de ani, le incendiau, probabil din rațiuni legate de igienă.

Sanctuarul de la Căscioarele (jud. Călărași), datat cca 4500-4200 î.Hr., aparține culturii Gumelnița. El reprezintă, în forme stilizate, de mare rafinament, un templu sau mai multe locuințe, arătînd aspirația oamenilor de atunci, ca și a celor de acum, la un spațiu construit guvernat de armonia părților, de logică, utilitate și durabilitate.

Ajungînd pînă la noi intacte, după multe mii de ani, aceste artefacte aruncă lumină asupra unor culturi întemeiate pe aceleași valori ale umanității ca și contemporaneitatea, creînd un arc în timp între doi oameni separați de milenii și care nu se cunosc, dar care țin în aceleași mîini obiecte ce evocă imaterialul mărturisitor al bucuriei de a trăi, dincolo de suprafața tangibilă a ceramicii care le-a conferit nemurirea.

Lorin Niculae este profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“ din București.

Credit foto: Wikimedia Commons