Intenția mea nu e să șubrezesc sentimentul patriotic. Locul nașterii e un dat providențial, care trebuie onorat cum se cuvine. Dar nu e nici un merit, nici o garanție de eficiență. A folosi retorica „patriotică“ în scop electoral sau a crede că neamul tău e ales de Domnul în disprețul altora e „slavă deșartă“, vanitate, păcat capital. Dacă individului i se cere să nu se mîndrească cu sine, atunci aceeași recomandare e valabilă și pentru comunitatea etnică. Părinți fondatori ca Nil Pustnicul („Slava deșartă se cunoaște numai după absența în inimă a fericitei smerenii, a fericitei nădejdi și a căinței pentru păcate. Slava deșartă se hrănește cu lauda omenească, cu bogăția, cu faima neamului, cu celebritatea numelui“), Ioan Scărarul și mulți alții au spus-o limpede. Dar au spus-o și alții, cu onorabilă îndreptățire.
Dintotdeauna, au existat, în mijlocul nostru, tot soiul de lichele care practică zgomotos eschiva retoricii patriotice. Fură, mint, se poartă birjărește, fac de rîs țărișoara, dar, luați din scurt, se dau mari patrioți și, la o adică, îți califică spiritul critic drept trădare națională. Cu ceva ani în urmă (2014) am publicat în Adevărul, sub titlul „Mică antologie a patriotismului amărît”, cîteva citate din cei mai mari scriitori români, exasperați de abuzul ipocrit al patrioților de profesie și de unele vicii structurale al nației. Ofer, mai jos, și exasperările altor neamuri... Se pot găsi pe multe site-uri, dar nimeni nu pare să le frecventeze… Iată:
Thomas Jefferson (al treilea președinte al Statelor Unite, autor al Declarației de Independență din 1775): „Deosebirea de opinie este cea mai înaltă formă de patriotism.”
Mark Twain: „Patriot: persoana care răcneşte cel mai tare, fără să ştie ce anume răcneşte.”
Albert Schweitzer: „Ce este naţionalismul? Este patriotism care şi-a pierdut nobleţea.”
Edward Abbey (scriitor și eseist american): „Un patriot trebuie să fie întotdeauna gata să-şi apere ţara împotriva guvernului său.”
G.K Chesterton: „«Bună sau rea, e țara mea» este un lucru pe care nici un patriot n-ar trebui să se gîndească să-l spună, decît într-un caz disperat. Este ca şi cum ar zice «Beată sau trează, e maică-mea!».”
Charles E. Jefferson (cleric american, 1860-1937): „Patriotismul este asemenea religiei: este cel mai bun atunci cînd este cel mai puţin ostentativ.”
Voltaire: „Este lamentabil că pentru a deveni un bun patriot, cineva trebuie să ajungă să dușmănească restul omenirii.”
Josip Margeta (scriitor croat): „Bucură-te, patrie dragă, pentru că eşti tîlhărită de patrioţi, nu de nişte pierde-vară.”
Joe Biden: „Lupta împotriva corupţiei nu este doar bună guvernare. Este autoapărare. Este patriotism.”
Umberto Eco (Cimitirul din Praga, 2010): „Cineva (Samuel Johnson, n.m., A.P.) a spus că patriotismul e ultimul refugiu al canaliilor: cine nu are principii morale se înfăşoară de obicei într-un steag; bastarzii fac întotdeauna apel la puritatea stirpei lor.”
David Hume: „Înălţimile popularităţii şi ale patriotismului sînt drumuri bătute către putere şi tiranie.”
Dar să trecem și la ai noștri, că nu sînt deloc de lepădat:
Ion Heliade Rădulescu: „Patriotul cel bun nu este fanatic, el este iubitor de oameni şi ştie că natura nu cunoaşte neamţ, englez, francez, grec, sau român, ci numai om.”
Traian Demetrescu („Profile literare”): „Mă plimbam într-o zi pe cîmp, la ţară... Deodată însă, colţul acesta fericit de natură e spintecat de răgetul strident al unui măgar, care păştea în apropiere de crîng. Fu parcă un ţipăt de trîmbiţă într-un concert de vioare. Şi nu ştiu cum, măgarul acesta îmi făcu impresia unui... poet patriot.”
Și, pour la bonne bouche, Mihai Eminescu: „Cînd vedem dar pe «patrioţi» cumulînd cîte 5-6 însărcinări publice asupra lor, putem fi de mai înainte siguri că nu-şi îndeplinesc nici una cum se cade.”
Și: „Toate numirile în funcţiuni nu se fac după merit, ci după cum ordonă deputaţii, care, la rîndul lor, atîrnă de comitetele de politicieni de profesie, formate în fiece centru de judeţ. Aceste comitete îşi împart toate în familie. Ele creează, din banii judeţelor, burse pentru copiii «patrioţilor», trimişi în străinătate să numere pietrele de pe bulevarde, ele decid a se face drumuri judeţene pe unde «patrioţii» au cîte un petec de moşie, încît toată munca publică, fie sub forma de contribuţie, fie sub cea de prestaţiune, se scurge, direct ori indirect, în buzunarul unui «patriot».“ (Timpul, 21 aprilie 1881)
Inventarul acestor melancolii se poate extinde indefinit… Una peste alta, ceea ce rezultă este că, încăput pe mîna infractorilor, șmecherilor și proștilor, patriotismul e modalitatea cea mai la îndemînă de a face rău țării.
P.S. Mă simt obligat să dau o explicație suplimentară reluării unor articole deja apărute. Adevărul este că, după peste 30 de ani de „hărnicie” săptămînală, am momente de oboseală și blocaj. Și atunci optez pentru repetiție... Îmi cer scuze, dar pot invoca o justificare: pe termen lung, țărișoara pare să recidiveze masiv cu felurite stereotipii riscante, gafe, disfuncții comportamentale, reflexe retorice, obsesii derapante etc. Și dacă e așa, atunci pisălogeala mea poate fi utilă. Scot la lumină de cîte ori pot (sau nu mai pot, pentru moment, altfel) aceleași avertismente, aceleași melancolii pe care le resimt – și nu numai eu – fără încetare. Mă repet, cum își repetă pendula atenționările sonore...
