Îmi aduc aminte că bunica mea mi-a povestit, cînd eram copil, despre prima ei experiență cinematografică. Eu mă născusem într-o locuință care avea deja televizor, chiar dacă nu prea aveam la ce să ne uităm, și ajunsesem și la cinema de la o vîrstă destul de fragedă, așa că m-au amuzat puțin și reacția povestită, dar și naivitatea de care mi s-a părut că au dat dovadă oamenii din cinematograf. Țin minte și acum, din relatarea ei, că unii s-au speriat și au vrut să fugă în momentul în care a apărut pe ecran o trăsură trasă de cai care galopau rapid către cameră.
După aproape treizeci de ani, am experimentat pentru prima dată realitatea virtuală. Un joculeț simpatic, cu o cască, în care te aflai pe o scîndură, între doi zgîrie-nori, și în care trebuia să îți menții echilibrul pentru a ajunge în celălalt capăt. M-am speriat puțin, și pentru că mă aflam cu adevărat pe o scîndură – chiar dacă era pe podea –, dar și pentru că, atunci cînd am făcut primul pas, a pornit un ventilator, pe care nu îl văzusem și care era menit să simuleze un vînt puternic. Știam că nu am cum și de unde să cad, însă imaginația mi-a jucat feste. O experiență similară am trăit atunci cînd i-am arătat unui amic un joc de box în realitate virtuală și a luat lucrurile prea în serios, ajungînd aproape să se lovească de un perete și să se accidenteze, cu toate că personajele erau doar niște figuri animate în trei dimensiuni și nu semănau prea mult cu oameni în carne și oase. Evident că m-a amuzat ceva ce a părut, la fel ca în cazul cinematografului, naivitate.
Avem deseori tendința de a judeca relația cu tehnologia în termeni destul de limitați și de a critica, uneori mult prea aspru, persoanele care par a fi rămas în urma dezvoltărilor din ultimele decenii. Cu atît mai mult cu cît pare că avem un ecart generațional între mai tinerii nativi digitali și cei ceva mai în vîrstă – categorie în care cred că mă încadrez și eu –, naivii digitali. Spunem despre primii că înțeleg și cunosc tehnologia și ne amuzăm deseori că ceilalți nu o fac. Ne spunem constant că ar trebui și ei s-o facă și că ține doar de educație.
Sînt de părere însă că relația cu tehnologia este, de fapt, o chestiune care ține de percepție și de cogniție mai mult decît de educație, în sensul formal al termenului. Percepția și cogniția se „educă”, însă procesul de educare a percepției nu se face citind, ci trăind, experimentînd lumea cu întregul nostru corp. Pentru cei mai tineri, nativii digitali, tehnologia curentă este deja inclusă în procesul lor de dezvoltare. Dacă am vorbi în termeni de unelte, este o unealtă deja încorporată în modul lor de viață, ba chiar, în anumite situații, în sistemul lor cognitiv, dacă plecăm de la premisele tezei cogniției extinse. Vorbim, în fond, de două sisteme cognitive diferite, care folosesc, pentru a trăi și, evident, a gîndi, actori non-umani diferiți, în moduri diferite. Practic, avem de a face cu două categorii de personaje diferite, dar asta pentru că ele și trăiesc în lumi diferite.
Nu trebuie, deci, să căutăm explicații pentru diferențele în relaționarea cu noile tehnologii prin niște cotloane ascunse și obscure ale minții, ci în procese care se extind în mediu, la intersecția dintre oameni și artefactele tehnologice, și care sînt ceva mai vizibile și mai transparente. Naivitatea tehnologică are astfel prea puțin de a face cu atitudinea și diferitele procese mentale, și mai mult cu imersarea unui organism într-un mediu nou, aproape străin. Un naiv digital este mai degrabă similar unui călător într-o societate uneori radical diferită, decît unei persoane care nu a citit sau nu s-a informat suficient. Pentru că oricît de multe ai învăța într-un cadru formal despre o activitate sau o societate, informația nu este suficientă și pentru a trăi acolo sau a practica. Pentru a reuși acest lucru este nevoie de cel puțin o etapă extinsă de ucenicie și de acomodare. La rîndul său, ucenicia presupune niște procese îndelungi de exersare, prin repetiție și învățare, pentru a putea ajunge la stereotipuri și algoritmi motrici și a încorpora cu succes noua lume. Și, evident, doze mari și repetate de eșec, de preferat sub supervizarea cuiva mai priceput.
Astfel, pentru a putea trăi „cu succes” printre rețele sociale, algoritmi, deep fake, realitate virtuală și realitate augmentată, nu trebuie să îmblînzim tehnologia, ci să învățăm să trăim, într-un sens cît mai practic și mai puțin digital cu putință, în lumea susținută de acești actori invizibili, însă cît se poate de materiali. Să ne exersăm dexteritatea nu doar în a mînui un creion și o hîrtie, ci și în a derula imagini pe un ecran, a apăsa pe reprezentările grafice corespunzătoare, a identifica potențiale pericole prin antrenarea percepției vizuale în fața ecranelor, a discrimina între halucinații și răspunsuri relevante într-o conversație cu un LLM (modele lingvistice mari, folosite în Inteligența Artificială generativă) și a face diferența între un interlocutor uman și un interlocutor sintetic, sau între un interlocutor la distanță cu intenții bune și unul cu intenții rele. În fond, toate acestea sînt similare cu capacitatea de a întoarce paginile unei cărți, de a descifra mîzgălituri, de a apăsa pe întrerupătoare formate din materiale solide, de a identifica alei obscure în care riști să rămîi fără portofel, ori de a face deosebirea între un șarlatan și un vînzător onest. Și totuși, sînt și diferite. Dar nu există o diferență de natură calitativă între cele două categorii, nu există un mod corect și un mod greșit de a trăi, sau un mod mai bun și unul mai puțin bun.
Noile tehnologii ne invadează viețile și va trebui să ne obișnuim cu toții, încetul cu încetul, cu noii actori non-umani. Ceea ce nu înseamnă, însă, că trebuie să îi primim cu brațele deschise sau să îi băgăm cu forța în viețile altora, ci că vom fi nevoiți să găsim sau să negociem modalități facile și poate mai puțin conflictuale de conviețuire. Pentru asta, însă, nu trebuie să îi considerăm atotputernici sau infailibili, pentru că nu sînt.
Alexandru Dincovici este antropolog și cadru didactic asociat la SNSPA și Universitatea din București.
Credit foto: Wikimedia Commons
