Vechi citate mereu noi...

Răsfoind prin sertare vechi, dau mereu peste fragmente memorabile din autori importanți, fragmente care par scrise de... analiști contemporani. Iată cîteva.

Scrisoare de la Ion Ghica către Vasile Alecsandri (de prin 1880): „... a fost un timp cînd trebuia mare îndrăzneală și abnegațiune unui român ca să cugete la naționalitate și libertate; pentru aceasta îi trebuia mai întîi să renunțe la orice favoare, la orice solicitudine, la orice dreptate chiar din partea Guvernului, să încheie pact cu persecuțiunile, cu exilul și cu proscripțiunea, să lase orice speranță [...]. Acum lucrurile s-au schimbat. A striga pe toate tonurile, cu vreme și fără vreme, din gură și din condei: patrie, libertate, egalitate, independență; a incrimina și a batjocori pe cei cari nu trec peste marginile moderațiunii, a bunei-cuviințe și a modestiei, a acuza de trădători pe oamenii cei mai devotați binelui țării, a-i trata în mod ireverențios, a-i lovi și a-i insulta, nu numai că nu este periculos, dar este glorios și chiar bănos [...]. Peste douăzeci, cincizeci, o sută de ani poate că s-or găsi publiciști și istorici cari să arate generațiilor viitoare în ce parte a fost mai multă și mai adevărată iubire de țară și să le indice drumul cel adevărat ce trebuie să-l urmeze; pînă atunci, însă, meritul și gloria vor fi parte a sbierătorilor și dibacilor.” (A.P. – Simt nevoia să adaug: „Sbierătorii” și „dibacii” manipulează ideea patriotică în așa fel încît exaltarea ei să devină rentabilă. Și, pentru a-și camufla cupiditatea, și unii, și ceilalți mimează fanatismul iubirii oarbe, care nu vede în ființa națională decît mirabile calități. Cît despre defecte, ele sînt fie contestate cu o contrafăcută patimă, fie oblojite tandru în discursuri caragialești din categoria „statutelor” Societății Românii Verzi: „Un neam nu poate avea vrăjmași în propriile sale defecte; vrăjmașii lui sînt numai și numai calitățile altor neamuri...”.)

Mihai Eminescu, Din ședințele Societății „România Jună”. Naționalii și cosmopoliții (din manuscrise, 2257, vol. IX, p. 457): „Principiul fundamental al tuturor lucrărilor dlui Maiorescu este după cît știm noi naționalitatea în marginile adevărului. Mai corect: Ceea ce-i neadevărat nu devine adevărat prin împrejurarea că-i național, ceea ce-i injust nu devine just prin aceea că-i național, ceea ce-i urît nu devine frumos prin aceea că-i național; ceea ce-i rău nu devine bun prin aceea că-i național.”

*

Nu mă pun în rînd cu marii autori de mai sus, dar, provocat de realitatea imediată, reproduc, perplex, și un fragment dintr-un articol al meu, publicat în 2010. „Perplex”, pentru că e vorba de doi politicieni autohtoni care se strecoară în avanscena vieții noastre politice acum ca și atunci. Iată, care va să zică, două portrete instalate definitiv în „actualitatea” noastră politică.

„Și Victor Ponta, și Crin Antonescu au ceva inconsistent și fudul, care mă descurajează. Cu cît sînt mai vocali, mai năbădăioși, mai puși pe harță, mi se par mai aproape de butaforie. Nu seamănă, dar au în comun o suficiență suverană. Se vede de la o poștă că se bucură de ei înșiși cu o duioșie, cu o bună-dispoziție indemolabile.

Victor Ponta e încîntat de ironia lui fină, de replica lui tăioasă, de surîsul lui distrugător. Și-a construit, din mai nimic, un rol de dur șmecher, campion la categoria «pană». I-a reușit o combinație stranie de băiețandru obraznic și bătrînel șugubăț. Numit prea devreme într-o poziție de prim-plan, a făcut rapid sindromul plutonierului care, avansat căpitan, se crede general. Poate e, la bază, «băiat bun». Poate are intenții onorabile. Dar suferă de o prematură dilatație a eului și de o ambiție atît de transparentă, încît nu poate fi luat în serios. Și e destul să-l vezi jucîndu-se de-a Che Guevara sau să-l auzi decretînd cînd trebuie declarat doliu național și cum trebuie să arate televiziunea națională, ca să simți răsărind, printre tuleiele sale benigne, un mic dictator de grădină.

Crin Antonescu e și el, în mod vădit, bucuros să fie contemporan cu el însuși. Părea un om cumsecade și cordial și s-a trezit sufocat de hormoni. Se încruntă amenințător, zîmbește subversiv, contemplă îngrijorat «viitorele» națiunii. A prins gustul tiradelor gascone și al unei «independențe» pline de pupături și divorțuri imprevizibile. Dacă Ponta e un soi de Cațavencu juvenil, Antonescu e un soi de Rică Venturiano tomnatic. Nu sînt nici zmei, nici Feți-Frumoși. Joacă la prețuri mici, sperînd să cîștige pe greșeala adversarului. Dacă asta e tot ce poate produce scena noastră politică, sîntem pierduți.“

P.S. Nu credeam că domnii Ponta și Antonescu vor reveni pe scenă, dar bombănindu-i, trebuie să recunosc că, dacă mă uit și la unii (mai ales la unul...) dintre „colegii“ lor la alegerile prezidențiale, mă aud spunînd: „Se poate și mai rău...“.