Grandoare, bani cu nemiluita și America First

Am plecat din regiunea Los Angeles, înspre San Francisco. Șoseaua de pe coasta Pacificului, lungă și celebră pentru frumusețea ei, nu poate fi parcursă aproape niciodată complet, de la un capăt la celălalt, din cauza deselor alunecări de teren. Mereu cîte o porțiune se închide. Există însă alternative chiar mai directe, nici ele urîte. Am pornit printr-un canion, din zona Malibu, o zonă astăzi blocată din pricina incendiilor care au avut loc între timp acolo. Cînd am ajuns lîngă ocean, în fața noastră mergea un motociclist. De pe partea cealaltă venea însă un șir întreg, sute de motocicliști, gardați în față și în spate de mașini ale poliției. Era una din spectaculoasele lor manifestări. Cel de pe partea noastră a ridicat stingher mîna, a salut. Ce era să facă și el, mergea, cum s-ar spune, contra curentului. Ne venea să-i strigăm: Wrong way, man! La un moment dat, am trecut și pe lîngă un deal verde cu mii de steaguri ale Americii, înfipte rînduri-rînduri în gazon. Ulterior am aflat, cum am mai povestit, că studenții Universității Pepperdine comemorează astfel în fiecare an victimele atentatelor din septembrie 2001, arborînd trei mii de steaguri. O tradiție impresionantă.

Era o zi însorită, dar o ceață joasă și compactă acoperea Pacificul, ca un strat de vată. Din ocean  nu se zărea decît o fîșie îngustă și foarte albastră, la mal  N-am mai văzut niciodată așa ceva, dar se pare că e un cunoscut fenomen local, de care acolo nu se mira nimeni. Obiectivul principal care ne aștepta pe acel drum era castelul lui William Randolph Hearst, fostul mare magnat media, care a inspirat crearea personajului din filmul Cetățeanul Kane. O figură controversată și teribilă. Intrarea pe fostul domeniu al lui Hearst (astăzi aflat în proprietatea statului California) era undeva aproape de plajă, iar castelul se zărea sus, pe o creastă îndepărtată. Printre clădirile de la poartă se afla un fel de autogară, de unde am luat un autobuz. Alături de noi s-a urcat un grup de mexicani, turiști și ei. Șoferița, o doamnă cu o pălărie rotundă de pai pe cap, a pornit aproape nebunește pe serpentinele ce duceau spre castel. Drumul n-avea parapet, iar la marginea lui se căscau văi și chiar prăpăstii din ce în ce mai amețitoare, pe măsură ce urcam. Spre marea noastră teamă, mexicanii o țineau de vorbă pe șoferiță, în timp ce ea învîrtea încoace și încolo volanul cel mare. Mi-am amintit că, pe vremuri, la noi în autobuze exista un anunț: „Vă rugăm să nu angajați discuții cu conducătorul auto”. Ne apropiam de creasta muntelui, iar albastrul Pacificului rămînea în vale, într-un peisaj năucitor.

În fine, am debarcat teferi la marginea grădinilor castelului, unde ne-a întîmpinat un miros de conifere mediteraneene, care cred că e folosită pentru aroma deodorantului și aftershave-ului Brut. Acolo, la înălțime, era mult mai cald decît pe malul oceanului. Nu mă așteptam deloc la ce urma să vedem. În primul rînd, piscina exterioară ne-a luat piuitul. Numită a lui Neptun, grandioasă, numai marmură și mozaic, înconjurată de statuete și porticuri cu coloane și capiteluri romane (despre care ghida ne-a atras atenția că au fost cumpărate și transportate de la Roma, fiind chiar antice, din secolul I), nu era o simplă piscină. Era însăși Piscina, mama tuturor bazinelor de înot din lumea asta. În apele ei de cristal a intrat, printre alții, și Johnny Weissmüller (actorul american născut la Timișoara, recordmen mondial la înot, cîștigător a cinci titluri olimpice și cunoscut pentru rolul lui Tarzan). Pentru 500 de dolari donați castelului, ți s-ar fi permis să faci baie acolo. Oricît de sărac să fi fost, și te-ar fi bîntuit tentația să împrumuți cumva niște bani și să faci nebunia asta, unică într-o viață.

În acele mirobolante grădini cresc portocali, arbori de lime sau chiparoși care au deja 300 de ani. Peste tot dai de fîntîni și statuete antice, romane, grecești sau egiptene, originale. Clădirile în care pe vremuri erau cazați oaspeții magnatului sînt de fapt niște vile, care mai de care mai epatante. Gazda avea și unele pretenții de la musafirii lui. De exemplu, să nu mănînce separat prin camerele lor, ci să se așeze la masa din sufrageria castelului, unde găseau tot ce doreau. Seara, oaspeții trebuiau să-l și aștepte pe amfitrion, pentru a cina împreună cu el. De asemenea, se spune că Hearst nu-i lăsa niciodată să urce singuri cu automobilele pînă la castel, ci punea un șofer să-i ia de jos, considerînd drumurile prea periculoase.

Castelul are o fațadă de catedrală spaniolă, barocă. Interiorul e mai degrabă de inspirație gotică. Julia Morgan, arhitecta care l-a construit (începînd din 1919), i-a satisfăcut mai toate nebuniile comanditarului, care-i punea la dispoziție sume fabuloase, ca-n poveștile orientale. Omul trebuie să fi fost de-o grandomanie rar întîlnită (deși nu era rău intenționat). În sala mare a castelului, dar și în alte încăperi, pe pereți sînt tapiserii flamande din secolele XV-XVI. Tavanele sînt din lemn sculptat și pictat în stil italian și spaniol. Sălile uriașe, ca pentru regi, au șeminee în care încap bușteni întregi. Sala de mese arată tot ca o încăpere de castel medieval, cu o masă lungă de vreo zece metri, flancată pe pereți de flamuri cavalerești. Pe un bufet e expus un mare sceptru de argint, care fusese folosit odinioară la ceremonii religioase de către cardinali europeni și alte înalte fețe bisericești. De altfel, Hearst a fost unul dintre cei mai mari colecționari de argint din Statele Unite, iar tacîmurile arată în consecință. Prin saloanele castelului există și o mulțime de mese de joc, pentru poker, Monopoly, biliard sau carambol. În cele două turnuri ca de biserică ale castelului sînt o mulțime de clopote de toate dimensiunile, care pot fi acționate din interior, de la o claviatură. Într-o latură a castelului există și o piscină acoperită care, bineînțeles, e o altă nebunie, cu trambuline sculptate, bolți, pasaje și balconașe, mozaicuri de culoare indigo, presărate cu inserții aurite. Deasupra acestei piscine, pe o terasă, sînt amenajate două terenuri de tenis. Hearst îi invita la joc pe oaspeții săi, printre care și Charlie Chaplin, și există chiar niște imagini filmate cu cel din urmă lovind mingea (cu o oarecare stîngăcie). Printre oaspeții lui Hearst s-au numărat și Greta Garbo, Winston Churchill sau mama reginei Elisabeta a II-a. Cam ăsta era nivelul celor cu care se întîlnea.

Omul a avut în proprietate zeci de ziare și reviste (dintre care unele există și astăzi – Cosmopolitan, de exemplu) și posturi de radio. Era și producător de filme, așa explicîndu-se relațiile pe care le avea cu o mulțime de vedete de cinema. La castel există și o sală de teatru și cinema în care își prezenta filmele înainte de lansarea oficială. În campaniile pe care le făcea, nu prea respecta regulile eticii jurnalistice. Pentru el, scopul scuza mijloacele. A făcut tot posibilul să împiedice apariția filmului Cetățeanul Kane, despre care a știut că-l portretizează chiar pe el, dar nu a reușit. Hearst e de fapt și inventatorul conceptului „America First”, slogan care într-o vreme apărea pe prima pagină a ziarelor lui. Spunea că America trebuie să-și vadă în primul rînd de propriile interese și să se ocupe mai puțin de problemele altora. La începutul ascensiunii naziștilor, imperiul său mediatic le-a fost favorabil. Odată ce s-a aflat despre persecuțiile și atacurile împotriva evreilor, Hearst a schimbat macazul, iar în război a renunțat și la conceptul „America First”.

Ne-am îmbarcat în autobuzul de plecare. Am pornit la fel de vijelios, conduși de aceeași șoferiță trăncănind cu mexicanii, coborînd printre pîlcuri de pădure și pajiști cu iarbă înaltă și îngălbenită pe care pe alocuri pășteau vaci. Am aflat că pe întinsul fost domeniu al lui Hearst trăiau și zebre. Magnatul a avut cîndva o grădină zoologică, iar la desființarea ei, zebrele au fost eliberate și s-au împrăștiat pe acele pajiști, pe care urmașii lor continuă să le populeze. Ajunși înapoi pe malul Pacificului, aveam impresia că tocmai ieșiserăm dintr-o poveste.