Eros și Thanatos

Sistemul liberal-democratic se bazează pe un postulat: acela că marea majoritatea a oamenilor au interese care pot fi înțelese și pe care ei și le urmăresc în mod rațional. Asta înseamnă mai întîi că ele au o bază rațională în sine și, în al doilea rînd, că mijloacele puse în joc sînt și ele raționale sau măcar rezonabile. De exemplu, toți urmăresc egoist să-și maximizeze avantajele și să-și minimizeze riscurile, mai ales pe cele economice, și, cînd o fac, caută mijloacele cele mai adecvate scopului: de exemplu, se străduiesc să economisească, dacă asta e avantajos, sau, dimpotrivă, să cheltuiască mai mult, într-o conjunctură economică favorizînd consumul. „Mîna invizibilă”, făcută celebră cîndva de Adam Smith, funcționează exact atunci cînd aceste egoisme private și de grup funcționează, intersectîndu-se: ideea este că societatea în ansamblu iese în cîștig atunci cînd interesele private egoiste intră în competiție. Este adevărat, competiția trebuie să fie cît de cît corectă; altminteri, unii vor cîștiga disproporționat în defavoarea altora. Și asta este cumva rațional. Este rațional și ca cei defavorizați să conteste situația și să caute s-o îndrepte, deoarece se presupune că ei își cunosc interesele și le urmăresc în mod rațional.

Din păcate, oamenii – ca să nu mai vorbim despre grupuri – sînt mai mult (sau mai puțin) decît niște creiere care calculează corect interesele și cîntăresc cu înțelepciune mijloacele. Omul sau alegătorul rațional, descris de model, pare uneori greu de descoperit. Să facem atunci o corecție, spunem: să presupunem că oamenii au, într-adevăr, interese inteligibile, dar că, în unele cazuri, ei înșiși nu și le înțeleg. Și dacă nu le înțeleg, fac erori și cînd ajung la mijloace. Urmăresc binele, dar, înșelîndu-se din ignoranță, află răul, așa cum spunea Socrate. De exemplu, avînd dificultăți economice, nu înțeleg care e cauza sau/și ignoră mijloacele adecvate. Atribuie dificultățile respective imigranților, să spunem, deși statisticile și analizele spun altceva, ori unor grupuri minoritare. Sînt așadar tentați să ceară alungarea acestora, limitarea unor drepturi și așa mai departe. Votează, așa cum am văzut, un Brexit – ceea ce nu conduce la rezolvarea situației.

Ce ar trebui făcut? Doctrina „clasică” spune că trebuie 1) educați, 2) feriți de influența nocivă a unor propagande.

Ceea ce vedem însă în ultimul timp în foarte multe locuri (nu numai în România), cel puțin, este eșecul educației și victoria cel puțin parțială a diferitelor forme de propagandă. E adevărat că și condițiile – prezența decisivă a online-ului – sînt altele azi decît erau acum o sută de ani. Pe de altă parte, vedem că există și oameni instruiți, chiar culți care adoptă cele mai bizare teorii, care susțin aberații, evident contrare, prin efectele lor posibile, intereselor lor cele mai profunde. Exemplul cel mai bun a fost în timpul pandemiei de COVID-19: unii antivacciniști nu erau neinstruiți, ba chiar unii au fost medici. Pretinzînd totuși fie că COVID nu există, fie că măsurile de protecție și vaccinurile sînt nocive sau inutile, ei s-au pus în pericol pe ei înșiși, riscîndu-și sănătatea și viața, pentru a nu mai vorbi despre alții, mai ales profani, care s-au lăsat influențați de ei. E uimitor de văzut că, pînă astăzi, asemenea oameni ignoră sau consideră contrafăcute statisticile care dovedesc că n-au avut dreptate, deși au toate mijloacele intelectuale spre a le înțelege.

În asemenea cazuri, cred că teoria „clasică” nu mai are aici un răspuns. Există oameni care, în anumite situații, se pare că lucrează împotriva intereselor lor, deși au mijloacele raționale de a și le înțelege și, de fapt, chiar le înțeleg. Sau poate că păstrarea vieții și a sănătății sau a altor fundamente ale existenței nu este întotdeauna atît de esențială cum ne închipuim. Poate că a demonstra că ai dreptate sau că inamicul este abject a devenit, pentru unele minți, mai important chiar decît a rămîne sănătos și în viață.

Eu cred că are dreptate S. Freud atunci cînd, în opera tîrzie, distinge între impulsurile lui Eros, care conduc la menținerea și triumful vieții, cu toate ale sale, și impulsul lui Thanatos, care împinge la distrugere ca scop suprem. Atenție, prin Thanatos nu distrugi spre a crea ceva în loc, căci acesta este în fond ciclul de bază al vieții, ci distrugi din pura satisfacție a nimicirii, a aneantizării celuilalt chiar împreună cu propria persoană, fără nimic care să urmeze. Nimicirea devine scop ultim, nu mijloc pentru renașterea vieții. Cu alte cuvinte, faci un rău nu fiindcă ignori faptul că acela este un rău, așa cum credea Socrate, ci îl comiți tocmai pentru că știi bine că este un rău. Mai mult, îl comiți fiind conștient că-ți poate cășuna chiar ție însuți (ai instrumentele intelectuale să înțelegi asta), dar resentimentul, invidia, furia, ura și alte forme de expresie a lui Thanatos sînt atît de dominante, încît te arunci în prăpastie, deși știi bine că-i prăpastie și nu o vale înflorită. Ce mai poate face educația în asemenea cazuri? Nimic, mă tem.

Singura speranță este că o asemenea predominanță a lui Thanatos asupra lui Eros care marchează o patologie individuală sau socială este totuși un fenomen limitat, temporar și minoritar. Poate că da, dar chiar și așa e înfricoșător...