Dileme

Cîteva date pentru început: aproximativ 3500 î.Hr. – creionarea celei dintîi roți (sumerienii), 1440-1450 – dezvoltarea tiparului funcțional (Gutenberg), 1839 – realizarea primelor fotografii (Fox Talbot), 1877 – prima demonstrație de convorbire telefonică (Bell), 1879 – Edison își prezintă marea invenție: becul electric, 1886 – Benz propune proiectul unui automobil susținut de motor independent, 1895 – frații Lumière derulează „imagini mișcătoare pe ecran”, adică un film în terminologia de astăzi, 1903 – frații Wright pilotează un avion al cărui zbor poate fi în întregime controlat de către cel de la manșă, 1928 – Fleming lansează un nou medicament menit să vindece infecțiile bacteriene: penicilina. Lista poate continua și, desigur, poate fi îmbunătățită. Se cuvin însă introduse și cîteva glose tabloului idilic de mai sus. Deși atestată încă din jurul anului 3500 î.Hr., roata nu devine un instrument de lucru în comunitățile antice pînă în jurul anului 2000 î.Hr. (așadar, un mileniu și jumătate mai tîrziu). Motivul? Se bănuiește, pe lîngă dificultatea construcției și anexării acestui straniu obiect unor utilaje de muncă, o rezistență (mentală) puternică a grupului (precaut cu posibilele pericole pe care noua „unealtă” le-ar putea aduce). Nici tiparul nu a avut o intrare ușoară în viața comunității, spaima de pierdere din mînă a manuscrisului propriu de către autori fiind, inițial, omniprezentă.

Fotografiile făcute în prima jumătate a secolului al XIX-lea stîrnesc de asemenea uriașe aprehensiuni. Se vorbește deschis despre un aparat „diabolic”, capabil să-ți răpească sufletul, să te ucidă (iată, prin „imortalizare”) sau să-ți ia, instantaneu, mințile. Cinematografia, similar, te orbește și te aruncă în universul umbrelor, al fantomelor silențioase și cenușii. Becul lui Edison, asociat cu malefica electricitate (existentă de mai înainte), declanșează polemici între savanții progresiști și propagandiștii apocaliptici (care văd pretutindeni catastrofe cu electrocutări în masă, cadavre carbonizate pe străzi și oameni subit delabrați din cauza efectelor luminii artificiale). Automobilul lui Benz nu are o primire mai bună. Este un lucru divolesc ce se mișcă prin intervenția unor duhuri necurate și urmărește pervertirea umanității. Se publică îndemnuri vehemente în presă ca toți cetățenii să-și păstreze caii și să nu se lase corupți de dușmanii descinși din lumea nevăzută. La fel, avionul îi aduce la exasperare pe indivizii „cu scaun la cap”, care cer imperios stoparea acestei blasfemii celeste, deopotrivă infame și izvorîtoare de hybris. În sfîrșit, faptul că penicilina dădea alergii la unul din zece pacienți îi împinge pe exponenții lumii conservatoare să ceară oprirea drogului de la consumul public (instituit, ca atare, abia prin 1944).

Și astăzi se manifestă o teamă teribilă față de dezvoltarea Inteligenței Artificiale. Mărturisesc faptul că și eu o am (deși mă fascinează). A bloca însă inventivitatea și geniul creator uman cu fricile noastre iraționale mi se pare odios. Se știe că necunoașterea trecutului te va duce la repetarea greșelilor lui. Mă mărginesc să presupun că, peste vreo două decenii, copiii celor de azi vor rîde de dilemele părinților lor. Trebuie mereu să ne dozăm înclinațiile „ideologice”, fie ele conservatoare ori progresiste, tocmai prin prisma acestor lecții ale istoriei. Filozofia dilematică, așa-zicînd, este soluția. Ea ne va tempera deopotrivă spaima și entuziasmul la confruntarea cu noutatea. „Dilema” gîndirii (de orice tip!) se leagă de nivelul pînă la care pot să-mi duc raționamentul personal. Dacă, de pildă, exacerbez dogma conservatoare într-un sistem, risc să blochez acel sistem, prin excluderea din el a ideii de evoluție. Dacă, dimpotrivă, amplific peste măsură dogma progresistă într-un sistem, risc să distrug acel sistem prin „reforma” continuă, împingîndu-l, inevitabil, spre anarhie. O ideologie devine funcțională atît timp cît impune valori (construcție) și nu dogme (distrugeri).

Ca atare, rațional vorbind, în fiecare formă de conservatorism util trebuie să existe o doză de progresism, la fel cum în fiecare formă de progresism util trebuie să existe o doză de conservatorism, pentru ca respectivele ideologii să se justifice axiologic. Un anumit „conservatorism” al arhetipalității istorice și culturale se combină, pe parcursul vieților noastre, cu un „progresism” derivat (cu precădere) din evoluția tehnologică. Acest spirit trebuie să ne ghideze, pentru a rămîne echilibrați în lumea profund dezechilibrată de astăzi. „Omul cu dileme” continuă să fie singurul factor de dezvoltare organică a societății. În mobilizarea lui disimulată sau în stagnarea sa aparentă (în funcție de unghiul din care îl abordezi analitic) se găsește sîmburele creșterii istorice. Cred – cu doza inevitabilă de îndoială specifică oricărui „dilematic”, desigur – că acest individ definit de cumpănire și contemplație ar putea deveni eroul salvator al omenirii.

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Scene din viața unui universitar, Editura Junimea, 2023.