„Cînd citesc, văd în imagini” – interviu cu scenografa Velica PANDURU

Velica Panduru a creat decoruri și costume pentru mai bine de 80 de spectacole de teatru, film și operă și a colaborat cu regizori importanți în România și în străinătate. Cătălina Buzoianu, Eugen Jebeleanu, Alexandra Badea, Radu Afrim, Theodor Cristian Popescu, Bobi Pricop, Radu Nica sînt doar cîteva nume cu care a lucrat. În 2017 a făcut scenografia pentru Ogres de Yann Verburgh (Compagnie des Ogres) și Katzelmacher de Fassbinder (Schauspiel Stuttgart), ambele în regia lui Eugen Jebeleanu. A fost invitată să lucreze la Piccolo Teatro din Milano, Teatrul Național La Colline din Paris, Teatrul Thalia din Budapesta și  Teatrul barcelonez Lliure. A fost recompensată pînă acum cu trei premii UNITER. Acum lucrează în paralel la un spectacol în regia Teodorei Petre la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț și la o piesă pentru scena craioveană.

Culoarea pe scenă devine și mai importantă în lucrul cu forma. Cum vă construiți mental schițele de decor? Faceți desene sau folosiți doar textul ca punct principal de pornire?

Sigur că punctul de pornire este textul. Și cînd citesc, întotdeauna văd în imagini. Un fel de lectură cinematografică. Cîteodată simt de la prima lectură direcția, conceptul, alteori se construiește totul ca un puzzle în dialog cu regizorul și în funcție de necesitățile și direcția proiectului.

Lucrați de mult timp cu regizorul Eugen Jebeleanu, un artist care s-a împărțit, ca și dumneavoastră, între două spații culturale, România și Franța. Urmați îndeaproape textul și sugestiile lui regizorale în raport cu personajele sau dați frîu liber imaginației construind o „ficțiune” personală armonizată cu întregul spectacol?

Am spus de multe ori și îmi place să repet, împreună cu Eugen (Jebeleanu, nota red.)  funcționăm în prelungirea gîndurilor celuilalt. S-a întîmplat de multe ori, căutînd o cheie, o direcție, să spunem același lucru în același timp. Gîndurile și ideile noastre se împletesc și fuzionează foarte organic și firesc. Avem un parcurs artistic enorm împreună și ne-am format un limbaj și un univers comun, încă de la începutul întîlnirii noastre profesionale. Nu e întotdeauna ușor, ne confruntăm des cu constrîngeri de tip financiar – de exemplu, la bugetele alocate producțiilor de teatru sau film, care în general în cultură sînt din ce în ce mai mici, în raport cu creșterea prețurilor, cu criza economică. Cîteodată mi se pare ca am devenit magicieni în a găsi soluții care să răspundă fără compromisuri conceptelor noastre artistice și necesităților proiectelor.

Piesa Pescărușul, care se poate vedea la  Teatrul Național din București, conține scene de referință pentru un text clasic cu o montare în afara normelor estetice formale. În ce fel scenografia spațiului – cu acea trapă imensă ce deschide o lume întreagă – punctează stările interioare ale personajelor?

Am plecat de la emoție. Emoțiile personajelor filtrate prin emoțiile noastre sau emoțiile noastre filtrate prin emoțiile personajelor. Conceptul dispozitivului scenic (pentru că nu l-aș numi „decor”) a venit în mod organic, visceral. Și în acord cu scenele și situațiile construite cu actorii în repetiții. Inițial aveam alt concept și proiect de decor pentru Pescărușul, dar ne-au fascinat posibilitățile „sceno-tehnicii” sălii mari de la TNB și am ales această direcție cu riscul de a asuma că nu vom putea deplasa acest spectacol în alte teatre, pe alte scene, în festivaluri.

Ce a fost complicat la construcția propriu-zisă a decorului în Pescărușul?

În construcția elementelor de decor nu a fost nimic complicat. Iar mecanismele „sceno-tehnicii” aparțin scenei mari de la TNB. Complicat pot spune că a fost să repetăm la scenă cu toate detaliile în doar șase zile: creație lumini, video, sunet. Pentru că, jucîndu-se aproape zilnic alte spectacole, atît am avut timp de repetiții, de adaptare și integrare de la o sală mică de sport, pe scenă. Asta se întîmplă în aproape toate situațiile în teatrele din România, fiind teatre de repertoriu.

Care sînt elementele pe care le luați în considerare cînd desenați schema unui spațiu pentru un spectacol?

Spațiul. Unde ne aflăm. În ce lume. În ce univers. În ce cheie. Realistă? Cinematografică? Conceptuală? Poetică? Depinde de proiect, de întîlnirea cu regizorul, de text, sau/și de inspirație, de cum visez.

Bucătăria noastră era ca un spațiu al libertății

Ați semnat anul trecut conceptul scenografic al expoziției dedicate memoriei Monicăi Lovinescu, Vocea care ni s-a dat. Pentru prima dată am avut șansa să vedem într-un muzeu documentele originale, obiectele și mai ales fragmentele de emisiuni din perioada 1960-1991. Ce reprezintă pentru dumneavoastră figura Monicăi Lovinescu?

Am fost invitată în acest proiect pentru reconstituirile celor două spații pe care le-am creat. Camera Ecaterinei Bălășoiu, mama Monicăi Lovinescu, care a presupus o documentare a spațiului ei intim de la care am plecat, trecînd totul și prin filtrul meu personal pentru că am adus ceva și din universul spațiului intim al mamei mele. Mi-am dat seama că tema dorului de mamă regăsit în scrisorile și mărturiile Monicăi Lovinescu a făcut această legătură cu dorul de mama mea și a influențat pe undeva această reconstituire.

Celălalt spațiu, bucătăria, a fost inspirat din bucătăria copilăriei mele, acolo unde am auzit prima oară vocea Monicăi Lovinescu la Europa Liberă. Și unde am auzit-o mulți ani, pînă în momentul Revoluției din ’89. Bucătăria noastră era ca un spațiu al libertății, al creației și locul intim al întîlnirilor cu prietenii părinților mei, în care se dezbăteau și problemele politice. În șoaptă.

V-am regăsit în spațiul public și anul acesta prin expoziția „Țara din care venim. Primii 35 de ani”. Ce rol a avut partea de concept al reconstituirilor și al spațiilor scenografice în recuperarea memoriei trecutului nostru recent?

Am continuat colaborarea cu Edmond Niculușcă și cu echipa de la Mița Biciclista și pentru acest proiect. Și de data asta mi s-a propus să dezvolt și mai mult partea de scenografie și de reconstituiri. Edmond și-a dorit să dedice și mansarda casei pentru expoziție. Mansarda a fost deschisă prima oară public cu ocazia aceasta. Conceptul și partea de documentare istorică le aparțin curatorilor expoziției, Edmond Niculușcă și Andreea Apostu, iar din echipa de documentare mai fac parte Alberto Groșescu și, pe partea de producție, Sabine Schneider-Maunoury. Designul expoziției este semnat de arhitectul Attila Kim. Aceasta este echipa căreia m-am alăturat pentru conceptul și realizarea decorurilor și reconstituirilor. Dacă etajul 1 ne vorbește despre partea istorică a acestor ultimi 35 de ani, ne-am dorit să dedicăm mansarda spațiului cultural, în care am adus universurile intime ale unor personalități din cultură, care au avut voci puternice înainte de 1989, dar și după revoluție (Cătălina Buzoianu și Doina Cornea). Am adus și referințe importante ale acestor ultimi 35 de ani: din teatru, cinematografie, literatură, dar și „nostalgii” ale anilor ’90, cum ar fi Trabantul bleu în care se poate asculta radio Contact sau taraba de casete audio și VHS-uri de care îmi aduc aminte din Piața Universității.

Dimineața pierdută a fost un spectacol care a însemnat enorm

Am găsit acolo și afișul spectacolului Dimineața pierdută, alături de două scurte biografii: a Cătălinei Buzoianu și a Gabrielei Adameșteanu. În ce fel amintirile personale au completat cu semnificații noi reconstituirea unei perioade care ne-a marcat puternic pe toți?

În camera intimă a Cătălinei Buzoianu, în care am adus lucrurile ei personale, mi-am dorit să vorbesc despre întîlnirea ei cu Gabriela Adameșteanu și să aduc în prim-plan spectacolul Dimineața pierdută. În reconstituire am făcut și o conexiune între spațiul ei intim și decorul din acest spectacol. Vorbesc despre ușile interbelice cu glasvand care au fost recuperate pentru decorul spectacolului din rămășițele unei case interbelice superbe, care tocmai fusese demolată. Se demola o lume întreagă. Dimineața pierdută a fost un spectacol care a însemnat enorm, în cea mai cumplită perioadă din România, la sfîrșitul anilor ’80, dar și după Revoluție. Revăzîndu-l recent, mi-am dat seama cît de puternic, de actual și de necesar a rămas și azi. Din punct de vedere politic. Și poate neștiut. Sau uitat.

Anul trecut, în septembrie, Teatrul Național „Vasile Alecsandri” din Iași a fost gazda primei ediții a unui festival de teatru care poartă numele Cătălinei Buzoianu. Cum vi s-a părut această primă ediție și cu ce completări sau sugestii ați veni în întîmpinare pentru anul acesta? 

Personal, m-a emoționat profund că acest festival poartă numele mamei mele, care și-a început cariera artistică la Iași, în teatrul în care a și locuit un timp, în orașul în care m-a născut pe mine. Mi s-a părut extraordinară ideea de a crea acest festival, de a aduce o selecție de spectacole semnate de zece regizoare (atît de diferite). Un showcase feminin necesar azi în peisajul cultural, teatral și social din România. Am regăsit artiste pe care le admir, cărora le urmăresc creațiile și m-am bucurat să descopăr universurile altor regizoare pe care încă nu le cunoșteam, dar îmi doream și așteptam să le descopăr. Cred că pentru viitoarele ediții nu sînt deloc necesare titulaturile de „premii”, selecția în sine este importantă și suficientă. Datorită diversității direcțiilor, stilisticilor, universurilor teatrale, nu poți să premiezi un singur spectacol. Nici nu se încadrează la aceleași categorii pentru că la această primă ediție am văzut teatru dramatic, teatru manifest, teatru documentar, teatru pentru public tînăr, teatru dans.

Foto: Pescăruşul, Expoziţia Monica Lovinescu, Ţara din care venim. Primii 35 de ani