Academia nu e Breban!

Dintre marile instituții culturale care au ajuns la noi venind din veacul al XIX-lea, de pe cînd însăși cultura noastră modernă abia se năștea, Academia Română este, cred, cea mai controversată. Menirea sa și pretenția ei de a strînge, în diferite secții, tot ce este intelectualmente mai valoros o expune, inevitabil, întregii game de căderi omenești. În plus, relația Academiei cu politica a stîrnit întotdeauna scandal, dar și abuz. Noi toți, inclusiv academicienii, sîntem de acord că multe valori naționale au fost refuzate sau ignorate de Academie de-a lungul timpului, după cum mulți dintre academicieni nu aveau ce căuta acolo, ilustrînd mai degrabă mediocritatea și impostura decît excelența. Dar la fel de adevărat este că, dacă parcurgi cu minimă bună credință lista academicienilor de ieri și de azi, vei găsi acolo multe dintre cele mai mari minți ale istoriei noastre intelectuale. Însă, ca în tot ce e românesc, amestecul de valoare și nonvaloare, de merit și impostură, de demnitate și mizerie se regăsește și în Academia noastră. N-ar trebui să fie așa, pentru că Academia are pretenția că reprezintă elita culturală a societății și nu eșantionul ei reprezentativ.

Comunismul a siluit instituția (cazul Elena Ceaușescu este emblematic) și, din păcate, nici anii post-comunismului nu i-au fost prielnici. În comunism și în primele decenii de post-comunism s-a format despre Academie o anumită, rea, percepție publică, ce a devenit o veritabilă prejudecată. La vremea ei, fost o percepție corectă. Numai că, în timp, Academia s-a deschis și s-a schimbat. Greu, cu opțiuni discutabile, șerpuind, dar nimeni cît de cît onest și informat nu poate spune acum, în 2025, că Academia e ca în 1995. Printre alte grave erori de selecție, au devenit, totuși, academicieni între timp Ștefan Aug. Doinaș, Nicolae Manolescu, Mircea Martin, Ana Blandiana, Mircea Flonta, Ion V. Pop, Alexandru Zub, Virgil Nemoianu, Rodica Zafiu, Andrei Pippidi, Sorin Dumitrescu, George Banu, Mariana Nicolesco – și vă asigur că am scris aici doar primele nume care mi-au venit în minte. Limitele mele fac ca această enumerare să se refere numai la academicieni ai secțiilor umaniste sau artistice. Sînt sigur că și secțiile dedicate științelor tari au strîns, în ultimii ani, personalități cu merite incontestabile. Am ținut să spun toate acestea pentru că nu le prea văd spuse în spațiul public românesc. La noi, fie demolezi în bloc, fie lauzi integral, altceva nu știm. Or, eu cred că, dacă Academia greșește, nu trebuie demolată, ci criticată; după cum nu cred că Academia trebuie adulată, ci respectată. O spun tocmai eu, redactorul-șef al unei reviste care scrie cu „î”. Și acum, la subiect!

Am urmărit îndeaproape ședința Academiei Române în care s-a votat și s-a respins candidatura scriitorului Mircea Cărtărescu. Mai întîi, faptele. După ce a fost validată în unanimitate într-o ședință a secției de specialitate, candidatura lui Mircea Cărtărescu a mers pentru aprobarea finală în plenul Academiei Române. Conform Regulamentului, pentru a fi aprobată, candidatura avea nevoie de votul a două treimi dintre membrii strînși în cvorum. În cazul ședinței respective: 74 de voturi, pentru că au votat 111 membri. Candidatura lui Mircea Cărtărescu a primit 73 de voturi „pentru”, 24 de voturi „contra” și 14 abțineri. I-a lipsit un vot ca să fie o candidatură reușită și știrea în jurul lumii să fie cu totul alta. Dacă îmi reamintesc de unanimitatea din ședința secției și văd 73 din 111, numai mie mi se pare că, în Academie, a existat un sprijin real pentru candidatura lui Mircea Cărtărescu? Însă, dincolo de toate acestea, o respingere este o respingere. Spun apăsat: faptul că Mircea Cărtărescu nu este membru al Academiei indică o defecțiune a Academiei și nu, așa cum spunea un contestatar, o lipsă de calitate a operei sale. Să nu primești pe unul dintre cei mai importanți scriitori români în viață, cu o operă amplă, a cărei valoare este validată internațional, un scriitor care se bucură de o inegalată recunoaștere mondială și care a desfășurat, în plus, și o carieră profesorală consistentă, un autor care este onorat deja nu doar cu premii internaționale de prim rang, ci și cu titluri onorifice în universități mari ale lumii, nu este doar o prostie de moment, ci este proba clară că, deși pe drumul cel bun, Academia mai are mult de lucru cu ea însăși.

Împotriva candidaturii lui Mircea Cărtărescu s-au ridicat, public, doi membri ai Academiei. Doar doi! Primul, Nicolae Breban. Cînd îi aud numele, îmi vine imediat în minte observația lui Nicolae Manolescu din Istoria literaturii...: Breban ar fi putut fi un scriitor mare dacă ar fi avut discernămînt. Așa am și citit mizerabila lui epistolă, ca venind de la un tip fără discernămînt. Deși, în cazul acestui specialist închipuit al psihologiilor complicate, totul e simplu: este ura unui scriitor pe care nu-l mai citește nimeni împotriva unui scriitor pe care-l citește toată lumea. Scutierul lui, Valeriu Matei, nici nu contează. Al doilea contestatar al lui Mircea Cărtărescu este un personaj cu adevărat minor – în cazul lui, chiar te miri cum naiba a ajuns în Academie –, încă și mai spurcat, pentru care refuz să consum spațiu tipografic din rațiuni de salubritate. Problema nu este că acești oameni au spus prostii și minciuni despre literatura lui Mircea Cărtărescu, ci faptul că nimeni din Academie nu le-a dat replica în public. La tribuna Academiei, în ședință, da, au fost academicieni care, spre onoarea lor și a instituției, au pus lucrurile la punct. Dar opinia publică a rămas cu ideea că doi academicieni (cu scutierul, trei) contestă meritele lui Cărtărescu. Apoi, la vot, candidatura lui este respinsă. Deci Academia a achiesat la ceea ce au spus cei doi. Nimeni nu mai știe că, din 111 academicieni, doar 24 s-au opus și alți 14, încurcați cine știe de ce, n-au știut ce să zică. Și nimeni nu mai știe de unanimitatea din secție. Ceea ce rămîne este că cei doi opozanți au exprimat părerea Academiei sau, măcar, a unei majorități de acolo. Ceea ce este factual fals. Brebanii sînt, acum, cu totul minoritari în corpul academic român.

Nu vreau să închei acest text fără să evidențiez reacția elegantă și nobilă a lui Mircea Cărtărescu, care, după ce a aflat rezultatul votului și valul de mizerii năpustit asupra lui, a declarat atît: „În ultimele zile am fost copleșit de căldura și solidaritatea lumii noastre culturale față de mine. Vreau să mulțumesc aici, cu toată gratitudinea, tuturor celor care, din Academia Română, din presă și de pe rețelele sociale, mi-au fost zilele acesta alături”. Mircea Cărtărescu va fi, sînt sigur, membru al Academiei, iar numele lui se va înscrie într-o categorie de elită a literelor românești, alături de scriitori ca George Coșbuc sau Liviu Rebreanu, care, și ei, au intrat în Academie la a doua încercare. Brebani or fi fost tot timpul pe-acolo, dar pînă la urmă va fi cum trebuie să fie.