Bărbaţi vulnerabili

● Gelu Diaconu, Băieţii n-au voie să plîngă, Editura Paralela 45, 2023.

Pe cînd eram în facultate, profesorul Gheorghe Perian ne propusese la un seminar de literatură română o temă care ne intriga: „Femei vulnerabile”. Discutam acolo povestiri de Eugen Barbu, de Cristian Teodorescu sau de Bedros Horasangian, şi ajungeam astfel la „Domnişoara Aurica”, la „Maestrul de lumini” şi la „Parcul Ioanid” sau, mai tîrziu, chiar la prozele lui D. Lungu din Băieţi de gaşcă şi la micuţa sa capodoperă, „Părul contează enorm”. Mă gîndesc acum că, dacă respectivul evantai tematic ar viza universul personajelor bărbaţi, atunci scrierile narative ale lui Gelu Diaconu ar fi destul de greu de ignorat, în cadrul unui proiect similar.

De altfel, în Băieţii n-au voie să plîngă, vulnerabilitatea este însuşi laitmotivul cărţii, grefată pe profilul romanţios al unui adolescent, mereu îndrăgostit şi pierdut în scenarii vag erotice, savurate fantasmatic. Textul întruneşte toate datele unui roman pentru adolescenţi, punînd în mişcare destul de inspirat şi un narator-ghid, apt să construiască atmosferă şi să-şi introducă cititorii în Ferentariul anilor ’70, în universul „orelor patriotice” ori al atmosferei de la şcoală, probînd, în egală măsură, datele unui timbru traumatizat, îndeobşte hipersensibil.

Portretul protagonistului nu este lipsit, în contrapunct, de unele nuanţe moraliste şi întregit de tendinţa de protejare a obiectului admiraţiei („profa de franceză”), dar şi de asumarea făţişă a tipologiei mai sus pomenite: „Eu nu aveam, se înţelege, sînge în instalaţie”. Ca să fim mai exacţi, protagonistul nu e doar pacifist ori pacificator, ci capătă şi profilul unui potenţial laş, cîtă vreme ipoteza ripostei nu e niciodată luată cu adevărat în calcul aici, ceea ce îmi aduce aminte, prin contrast, de o proză a lui Adrian G. Romila, din volumul Mici schimbări în viaţă (2016), unde scenariul aluneca în cealaltă extremă, iar personajul-tocilar îi aplica o bătaie surprinzătoare bully-ului, deşi acesta din urmă îi era net superior din punct de vedere fizic.

Dincoace, ne aflăm în extrema laşităţii şi (chiar) a ignoranţei ucigaşe: o fată este violată într-un parc bucureştean, în noaptea de Înviere (!), iar adolescentul, deşi prezent la locul faptei, nu are nici o secundă impulsul ori educaţia necesară pentru a încerca să anunţe pe cineva cu privire la crima aflată în desfăşurare. Într-un alt context, relativ similar, scapă şi cîteva formulări bizare şi prolixe: „Nenorocirea este că am fost alături de ea în seara în care un tip a vrut să o violeze”. Ceva mai încolo, totuşi, naratorul simte nevoia să adauge: „Nu vă imaginaţi că lucrurile astea se rezolvau chemînd miliţia. De cele mai multe ori, oamenii îşi rezolvau conflictele între ei”, iar remarca nu mi se pare lipsită de relevanţă pentru recuperarea peisajului mentalitar şi pentru operaţiunea de anesteziere a instinctului civic la români, în epoca „glorioasei” dictaturi marxist-leniniste. Teroarea politică, sentimentul acut de insecuritate, politicile sociale dezastruoase, înecarea în alcool, pe fundalul sărăciei şi al depresiei, regresul civilizaţional sub comunism şi lipsa unei alfabetizări civice apar astfel puse în directă legătură.

Deşi fără pretenţii de mare literatură, ca aproape orice roman pentru adolescenţi, fapt ce reiese inclusiv din poncifele stilistice („ştiam eu ce înseamnă dragostea cu adevărat?”), strategia narativă are, totuşi, darul de a-şi delimita un public-ţintă: „O să spuneţi: stai un pic, ce facem aici, e un fel de păcăleală sau aşa ceva? You’re bulshitting us, nu-i aşa?”. Se remarcă oralitatea şi narativitatea adresată, precum şi decalajele de registru stilistic: „Uneori Ţiganu mă întreba în modul lui direct: «Mă, da’ de ce nu o fuţi?». Dădeam din umeri şi tăceam. Mi se păreau probleme insurmontabile”. În acest sens, interesante sînt şi deficţionalizarea, respectiv autoficţionalizarea făţişă: „Aveam o prietenă comună, să-i zicem Gina”, ori, altundeva: „Să zicem că-l chema Marian”. Personajul-narator pleacă la drum, din primele pagini, cu prenumele „George”, ca apoi să (re)devină „Gelu”.

Meritul lui Diaconu este că revitalizează genul romanului pentru adolescenţi, că îl aduce la zi. Ca profesor care a activat mai mulţi ani în preuniversitar, nu am putut să nu observ la noi o blazare şi o cantonare bibliografică, nu întotdeauna inocentă, în jurul a două-trei astfel de cărţi, de parcă lumea adolescenţilor s-ar sfîrşi acolo. Apărut în colecţia „Prima dragoste” a Editurii Paralela 45, romanul autoficţional propus de Diaconu este unul de larg uz didactic, inclusiv sub aspectul unei minimale şi binevenite introduceri în educaţia sexuală. Dar să încercăm să înţelegem odată: purificarea totală a limbajului unei proze ori discriminarea ei în şcoală pe astfel de criterii mi se par acte reprobabile, iluzorii şi dăunătoare pe termen lung. Numeroasele meditaţii asupra adolescenţei implică uneori, aşa cum spuneam, şi perspectiva maturităţii celui care îşi priveşte retrospectiv protoistoria şi obscurităţile ei.

Un boxer cusut cu aţă albă

● Gelu Diaconu, Viaţa mea în 1984, Editura Litera, 2024.

Odată ieşind din sfera romanului pentru adolescenţi, e normal ca pretenţiile să fie altele. Viaţa mea în 1984 ne apare ca o naraţiune a depresiei totale, încă din primele fraze. Iar, cum datele personajului nu par să se schimbe prea mult faţă de proza anterioară (unde sînt anticipate tema romanului ce va să vină şi peripeţiile amare ale personajului-narator, „trei ani mai tîrziu”, încorporat şi „trimis la muncă silnică pe Canalul Dunăre-Marea Neagră”) şi cum autorul decide să facă, peste noapte, din acelaşi personaj un... boxer apt să lupte, spate-n spate cu tovarăşul său, împotriva unei gloate de ostili, mişcîndu-se ca Batman & Robin într-un cartier rău famat din Gotham City, riscurile mistificării cresc, la rîndul lor.

Schimbarea totală a numelui personajului-narator nu capătă efectul scontat, pentru că autorul ignoră, paradoxal, o teorie a receptării care implică formarea între timp a unui public al său şi care are, deja, anumite aşteptări. Concret, riscul este de a cădea între linii: nici jurnal, nici roman. Sub acest aspect, proza cu caracter autobiografic (sau chiar autoficţional) din romanul precedent, destinată publicului adolescentin, cîştiga în autenticitate. Cum perspectiva din primele pagini comunică intertextual cu cea din romanul anterior, inclusiv privind datele familiale ale personajului şi profilul psihologic, deşi de la o altă vîrstă, vocea narativă e pusă în situaţia de a nu-şi putea respecta promisiunea făcută în Băieţii n-au voie să plîngă (şi pe deplin onorată acolo): „Nu vreau să jignesc inteligenţa nimănui”. Contextul acestei deveniri este atît de vag şi grăbit înfăţişat, încît pare cusut cu aţă albă şi redus la cîteva rînduri: „Mi-am dezvoltat muşchii, mi-am mărit rezistenţa, am perseverat. (...) Am pierdut, am cîştigat, am dat peste nişte băieţi ambiţioşi şi mai puternici decît mine, dar i-am bătut cu jocul meu inteligent”. Sau, mai încolo: „M-am dus la box, am învăţat trucurile acestui sport...” (subl. mea).

Nicăieri nu întîlnim vreun detaliu tehnic veritabil, jargonul specific ori circumstanţele care să ne convingă că acest personaj nu e contrafăcut, că nu priveşte boxul din afara lui. Trăirile şi mizeriile îndurate în armată nu pot fi acelea ale unui „campion naţional la juniori”, înregimentat la clubul Dinamo (după cum sîntem informaţi). Or, ştim bine că traiectoriile tinerilor sportivi de acest calibru erau, totuşi, atent supravegheate în comunism şi, să fim sinceri, adesea încurajate. Era în logica specifică a vremii. O scenă autodemistificatoare este, de pildă, aceea în care „campionul” atît de sigur pe el e băgat în buzunar de către o doamnă bibliotecară, care îi aplică o muştruluială memorabilă, aceasta şi pentru că are cu cine, cîtă vreme în faţa ei se află un sentimental fără cusur, o prelungire a subiectului autoficţional mai sus descris. Nici scena de mai tîrziu, în care bravul boxer se teme de soţul fostei sale iubite, un ins şters, scund şi supraponderal, nu îl ajută.

Atuul salvator, însă, al textelor lui Gelu Diaconu constă în faptul că autorul ştie cu adevărat să spună o poveste. Ştie să construiască, pas cu pas, o atmosferă credibilă, adesea apăsătoare şi amintind, deşi într-o manieră ceva mai austeră stilistic, de imaginarul traumelor familiale propus de Beatris Serediuc în romanul său, Donnatela (2022). Iată un scenariu parcă reprodus aici la nesfîrşit: „Mama doarme cu capul pe masa de bucătărie, cu faţa în propria vomă. Tata se uită la televizor şi se vaită. Fraţii mei se hîrjonesc în camera lor. Soru-mea cine ştie pe unde e. Nimic nu merge bine în familia asta”. Nu în ultimul rînd, ştie să construiască personaje, redînd nuanţele specifice fiecărei personalităţi, deopotrivă static şi în mişcare. Se înscriu în această categorie figura înduioşătoare şi neputincioasă a tatălui ori providenţiala tanti Mimi, tot o profesoară de franceză, dar devenită aici „mama pe care n-am avut-o niciodată”.

Unele (mici) neglijenţe stilistice, patetic-grandilocvente, la fel ca inadvertenţele interpretative ale naratorului, se păstrează şi aici, semn că mistificarea pare să rămînă cel mai vizibil risc al prozei scrise de Gelu Diaconu: „îmbrăţişarea ei (...) îmi redă pe moment toată umanitatea pierdută”. Sau, la o pagină distanţă: „Faptul că mi-am amintit de cartea lui Dickens mi-a redat încrederea în mine”. Ori, într-o altă circumstanţă, dată de faptul că o lăsase însărcinată pe una dintre iubitele sale, o elevă de liceu care va fi nevoită să facă avort, comentariul protagonistului pare cel puţin bizar: „nu înţeleg unde am greşit”.

Acestea sînt însă contrabalansate de scurte momente de paradoxală luciditate, uneori cu iz metatextual, în care subiectul narativ face un pas în spate şi îşi priveşte cu sporită obiectivitate propriul proiect narativ-evocator: „Sentimentul predominant este că totul îmi scapă printre degete, sînt în acelaşi timp protagonist şi martor. Eul meu decorporalizat stă parcă undeva deasupra şi vede tot ce se întîmplă, consemnează chestii la întîmplare doar pentru memoria personală”.

Carte a depresiei (post-)cazone, post-adolescentine, augmentată de traumele şi de conflictele mocnite dintr-o familie nefuncţională (mama ajunge să-şi dea copilul afară din casă, fără să aibă vreo remuşcare), pe fundalul unor vremuri sinistre, Viaţa mea în 1984 continuă proiectul anterior, prin ipostaza naratorului-ghid al unei lumi deprimante. Cititorii au prilejul de a rememora sau medita, în cadrul acestei restitutio, la cutia de rezonanţă a unor sintagme precum „origine sănătoasă”, „camionul cu marfă”, „patria comunistă” (cea care, în fapt, notează naratorul, „îşi urăşte cetăţenii, pe bărbaţi îi bagă nevinovaţi în cazărmi, pe femei le lasă să sîngereze pînă mor pe un pat de spital”) şi să reflecteze cu privire la primejdiile resurecţiei extremiste de care, iată, avem parte în imediata contemporaneitate.

Adrian Mureşan este critic literar şi lector la Universitatea din Strasbourg. Cea mai recentă carte: Vîrstele subversiunii. N. Steinhardt şi deconstrucţia utopiilor, Editura OMG, 2020.