A da un banc

Cuvîntul colocvial banc și-a pierdut conotația subversivă din timpul regimului comunist și a devenit denumirea curentă, aproape neutră stilistic, pentru o specie umoristică scurtă, de circulație preponderent orală (înlocuită în mare parte de alte forme de umor, în epoca Internetului). Nu este însă total lămurită evoluția semantică internă prin care împrumutul lexical modern, preluat din franceză, italiană sau germană în formele banc și bancă, cu specializări diferite, a creat și un omonim cu un sens imprevizibil, nelegat de semnificațiile din limbile-sursă. În general, dicționarele noastre separă bancul – „glumă, anecdotă” – de omonimele sale, legînd înțelesul modern de anumite sensuri învechite specifice unor jocuri de noroc, în primul rînd de banc ca nume al unui joc de cărți (bacara). Jocul e menționat în texte din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, de exemplu de C. Negruzzi, în nuvela Toderică („Pentru acest sfîrșit, prefăcînd în juvaieruri cea mai mare parte din banii săi, i-a poftit a doua zi după Sfîntul Gheorghe la un bal mare, care avea să se sfîrșească cu un banc de cele mai zarife”; „Ce vrei, stos sau bancI”) și de Alecsandri. În volumul recent apărut din Dicționarul etimologic al limbii române (litera B, serie nouă, lucrare coordonată de Ion Giurgea și Cristian Moroianu, 2024) este pus în evidență un sens intermediar (pentru care mai frecventă este forma bancă): „banii puși în joc de jucătorul care ține jocul împotriva tuturor și plătește sau încasează, după cum cîștigă sau pierde”. Dicționarul oferă, cu prudență, o explicație a sensului modern al cuvîntului: „Sensul actual «glumă» (atestat abia în 1942, Sebastian, Jur. 473), explicabil prin expresii ca a da un banc, a face un banc, «a propune o miză, a susține miza jocului» (de unde, poate, «cacealma, păcăleală»)”. Citatul din Jurnalul lui Mihail Sebastian se referă la teatrul „cu fete decoltate, cu jazz, cu cuplete, cu bancuri, cu goange”.

Sensul actual are mai multe atestări și primește chiar unele explicații pe la mijlocul secolului al XX-lea. În 1938, Alexandru Graur îl considera un argotism: „banc, «glumă, spirit», «gag», vine evident de la bacara (Iordan): a da un banc înseamnă a face pe bancherul; s-a spus apoi (nu ştiu dacă se mai spune azi, dar acum cîţiva ani am auzit de mai multe ori) a da un banc de vorbă cu înţelesul de «a sta la taifas», de unde apoi banc cu înţelesul de «conversaţie» şi în fine «glumă, glumă proastă, minciună etc.»“ („Argou“, în Viața românească, 2, p. 91). Și Iorgu Iordan consemna, în Limba română actuală. O gramatică a „greșelilor” (1947), construcția a da un banc de écarté, „a face pe «bancherul» la acest joc” (p. 163), precum și sensul nou în epocă al cuvîntului banc (ilustrîndu-l, la p. 493, cu o atestare din Viața românească, din august 1939). Alexandru Graur a revenit peste cîteva decenii asupra cuvîntului, discutîndu-l ca exemplu pentru schimbările semantice rapide din oralitate, care pot fi sau nu lămurite prin mărturii ale contemporanilor: „Îndrăznesc să afirm că acest sens nu exista pînă în toamna anului 1924, cînd am plecat să-mi completez studiile la Paris. La întoarcerea mea în ţară la sfirşitul lui 1929, banc, cu valorile amintite, era curent cel puţin în Bucureşti. Ce s-a petrecut în scurtul răstimp de cinci ani cît am fost absent? Prin 1925 a venit la Paris colegul Şerban Cioculescu, de la care am auzit atunci expresia a da un banc de vorbă, cu înţelesul de «a sta de vorb㻓; „După modelul formulei a da un banc (la cărţi), s-a creat şi a da un banc de vorbă, expresie pe care în zadar vom căuta-o astăzi, deoarece nu o mai foloseşte nimeni” („Banc“, în România literară, nr. 7, 1972, p. 11). Într-adevăr, în presa vremii găsim expresia efemeră: „un banc de vorbă și de văicăreli” (Opinia, 19.11.1933); „așteptați autobusul pentru a da un banc de vorbă cu conductorul nostru” (Rampa, 28.02.1937); „Românul se simte bine la un «banc de vorbă». La bodegă sau la telefon” (Semnalul, 11.03.1947). Ultimul citat este surprinzător de asemănător cu o formulă glumeață încă în uz:  (a sta) la un pahar de vorbă.

În jargonul jocurilor de noroc erau foarte frecvente expresiile (unele calchiate după franceză) prin care se descria asumarea de către cineva a rolului de bancă sau bancher („persoană care conduce jocul și dispune de o sumă suficientă de bani pentru a acoperi mizele celorlalți jucători”, DEX): a da (un) banc, a ține, a tăia sau a face un banc. Într-un dialog de roman de la sfîrșitul secolului al XIX-lea se simte deja că inițierea unui banc apărea ca act de putere, curaj, superioritate: „o să vă fac astă seară un banc, să meargă vestea ca de bancher falit” (N. Rădulescu-Niger, Romanul căsniciei, 1898). Cel mai probabil din această atitudine se dezvoltă (și prin analogia joc-vorbire) cea de producător sau colportor de glume, prin care ascultătorii să fie impresionați și reduși la tăcere. Un text publicistic din perioada transformării semantice pare să confirme această interpretare: „În primul rând, trebuie să spunem ce înseamnă substantivul «banc». Acest cuvânt cuprinde, în elastica sa rază de înţelegere, noţiunea de atitudine, faptă sau tentativă vocală de spirit, pornite de la un personaj care ţine să arate cu orice chip (şi cu orice mijloace) că iese cu totul din comun. Omul «băncos» este persoana «inteligentă» care întrebuinţează «bancuri» în toate ocaziile vieţii” („Chestii“, în Universul literar, 4 iunie 1938).

Exemplele de mai sus nu contrazic explicația din Dicționarul etimologic, ci o completează cu unele detalii. Mi se pare că elementul-cheie al transformării semantice a fost o analogie de rol: caragialianul Mitică sau miștocarul care l-a continuat era cel care dădea un banc – adică lansa, decidea și domina fie jocul de cărți, fie jocul conversațional. Cînd jocul nu a mai fost atît de prezent în conștiința vorbitorilor, a da un banc s-a transformat în a spune un banc.

Rodica Zafiu este profesor dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).