Note, stări, zile

Miercuri, 2 iulie 2003, Berlin

E tipică pentru România absența unei autentice tradiții de stînga. Se caută cauze (agrarianismul? ruralitatea? Ortodoxia?) și se potențează, prin contrast, prestigiul dreptei (invocîndu-se nume mari, chiar și din vremea cînd erau încă mici...) Evident, e greu să-i opui lui Mircea Eliade pe Alexandru Sahia.

Mai aproape de realitate ar fi însă observația că intelectualitatea românească nu pare interesată de această dihotomie. Stînga și dreapta nu constituie o alternativă definitorie pentru spiritul autohton, care iese cu greu din destinderea neutralității. Pînă și Nae Ionescu, întrebat direct cum se situează în geometria politică curentă, preferă să spună: „Nu sînt nici de dreapta, nici de stînga: sînt inteligent”. Figuri foarte caracteristice pentru ambianța autohtonă, „clasici” ai ei (Tudor Vianu, Eugen Lovinescu, Ioan Petrovici, Constantin Rădulescu-Motru, Lucian Blaga, P.P. Negulescu, G. Călinescu ș.a.) nu pot fi sistematizate ideologic, nu pot fi clasate tranșant de o parte sau de alta a spectrului politic. Sînt spirite libere și echilibrate, ale căror judecăți își păstrează dreptul de a se formula în afara unor eventuale „pre-opțiuni”. Mai mult decît „angajarea” într-o tabără omogenă, îi interesează autonomia personală, evitarea oricărei înregimentări. Există – în ciuda aparențelor – un apolitism românesc de substrat, născut dintr-o constelație tradițională de însușiri: relativism, ironie, superficialitate... Pentru Mitică, stînga și dreapta sînt mofturi. Nu se poate opta serios, pe viață, între berea plebee și vinul aristocratic. Sînt bune amîndouă. Uneori poftești la bere, alteori la vin. După cum o cer împrejurările. Și gustările adiacente...

Fără dată (înainte de 1989)

Pasaj din „Cunoașterea lui Dumnezeu în tradiția răsăriteană” de Pavel Evdokimov (fost profesor, din 1967, la Institutul Superior de Studii Ecumenice de la Paris):

„...chiar și în mediile conformiste ale religiei instituționalizate, numele lui Dumnezeu poate provoca, într-un suflet de altfel sincer, un reflex imediat de plictiseală. Frumoasa mediocritate a celor care «gîndesc bine» și se iau în serios impune stilul apăsător al regulilor și al constrîngerilor și o mentalitate care se exprimă prin discursuri edificatoare și predici presărate cu formule goale de conținut în mijlocul inflației verbale universale. O viață religioasă domestică, socializată, «democratizată» dă naștere celor mai puțin atrăgătoare aparențe. N-au afirmat, oare, Părinții Conciliului Vatican II, în mod clarvăzător, că cel mai mare vinovat pentru ateismul modern este creștinătatea însăși, cu teologia ei scolastică, cu predica ei arhaică, cu catehismul ei neadecvat la obiect?”

Vineri, 27 iunie 1969

O dovadă că Dumnezeu există ar putea fi că sîntem precum sîntem și nu altfel. Nu ne alegem calitățile și defectele cu care ne naștem și nici altcineva nu ni le programează. Ființa noastră, în ceea ce are ea mai secret, e imprevizibilă. Și atunci avem doar două opțiuni: să credem într-un regizor universal care plănuiește și prepară totul sau să ne considerăm niște accidente oarecari, rezultat al unor coincidențe de date oarbe. Dar această a doua opțiune e în prea mare măsură o formă de sclavie; e umilitoare în așa fel încît, printr-o reacție firească, demnitatea noastră amenințată alege credința.

*

Dumnezeu e ca o cetate. Trebuie mereu asediată.

Fără dată (înainte de 1989)

Uneori, un citat face cît o bibliotecă. Cîteva exemple găsite la întîmplare prin caiete vechi:

Robert Frost: „Diplomatul e cineva care își aduce întotdeauna aminte data nașterii unei doamne, dar nu-și amintește niciodată ce vîrstă are.”

Josh Billings: „Tăcerea este unul dintre argumentele cel mai greu de contrazis.”

Oliver Herford: „Grădina zoologică: un loc rezervat animalelor pentru a studia obiceiurile ființelor umane.”

Jerome K. Jerome: „Îmi place munca, mă fascinează, pot să stau și să mă uit la ea ore întregi.”

Ambrose Bierce: „Experiența este un mod de înțelegere în lumina căruia renunțăm la greșelile tinereții în favoarea greșelilor bătrîneții.”

Heinrich Heine: „Dacă romanii ar fi trebuit să învețe limba latină, n-ar fi avut niciodată timp să cucerească lumea.”